O junglă a ajuns lumea!

Preot loan STEFĂNESCU
Mântuitorul Hristos, înaintea lui Pilat a spus: „Eu pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr” (loan 18,37). A venit să dea mărturie pentru adevăr şi a dat mărturie cu sângele Său pe Gol-gota. El recomandă fiecăruia dintre noi, cei care ne-am botezat în numele Lui, să fim martorii Lui în faţa lumii. Martori prin cuvinte şi fapte, în orice mod şi în orice moment, chiar şi prin sângele nostru, dacă va fi nevoie. Aşa ne vrea Hristos: să fim şi noi mărturie pentru adevăr.
Istoria dă mărturie că şi naţiunile mari şi tari, când au fost împotriva adevărului, împotriva credinţei, au fost pedepsite. Când oamenii au făcut voia lui Dumnezeu, localităţile au devenit un paradis. Nu existau hoţi, asasini, martori mincinoşi, lacomi… ci există împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Din nefericire, oamenii din zilele noastre nu mai fac voia lui Dumnezeu, nu mai trăiesc ca oamenii, ci ca animalele sau chiar mai rău. O spune Sfântul loan Gură de Aur că: oamenii care nu fac voia lui Dumnezeu, ajung ca nişte patrupede. O junglă a ajuns lumea, iar omul a devenit o fiară. Ce zic? Parcă nici fiara nu mai e nimic în faţa omului rău. Să vină oare timpul profeţiei, când vom spune: „Deschideţi-vă, munţi şi peşteri, ca să ne ascundeţi” (Luca 23,30), pentru că a ajuns mânia lui Dumnezeu asupra noastră. Cine poate să schimbe lumea? Cum vom merge înainte şi cum să avem zile mai bune? Să bată clopotul duminica şi oamenii să vină la biserică? Nicidecum! Doar dacă vom auzi Sfânta Evanghelie şi o vom împlini, dacă ne vom deschide inimile şi portofelele spre cei necăjiţi, dacă vom deveni oameni adevăraţi, o vom duce mai bine. Toţi ştim povestea lui Dio-gene, care, ziua în amiaza mare, se plimba pe drumuri şi prin pieţe cu un felinar aprins. Toţi spuneau că s-a scrântit. Dar acesta nu înnebunise, ci la întrebarea: „Ceai păţit? Şi ce cauţi?”- el răspundea: „Caut om”. Trecea pe lângă mulţi dar nu mai erau „oamenii adevăraţi” pe care îi căuta el.
Şi astăzi, unde sunt oamenii? Unde sunt cei care altădată se supuneau voii lui Dumnezeu, ascultau un cuvânt şi împlineau o sută. Acum o sută de cuvinte să le spui, cine ascultă? Parcă diavolul le- a astupat urechile. Unde este astăzi omenia şi bunătatea românilor? Unde este supunerea, credinţa, disciplina, armonia şi ordinea lor? Le spui să vină la biserică, dar nu vin. Le spui să postească miercurea şi vinerea, dar nu postesc. Le spui să facă milostenie, dar nu fac. Le spui să se spovedească şi să se împărtăşească, dar n-o fac. Le spui să nu divorţeze, dar nu ascultă… Şi atunci, cum vreţi să ne salvăm de la toate încercările vieţii? Ce inimă învârtoşată şi rece ca piatra avem! Îmi spunea un jurnalist că a fost într-un sat, pe vremea regimului comunist. Şi când a intrat în biserică la Sfânta Liturghie, în momentul în care preotul iese cu Sfintele Daruri, 40-50 de credincioşi localnici înge-nuncheau toţi şi plângeau!
Pentru asemenea oameni credincioşi, n-a pierit neamul nostru!
Trebuie să ne schimbăm! Şi dacă nici legea, nici poliţia, nici jandarmeria, nici tribunalele, nici… nu poate să ne schimbe, atunci Unul singur poate să schimbe inima omului, şi Acesta este Atotputernicul Dumnezeu. Trăim într-o perioadă de necredinţă şi degradare morală, despre care Hristos a făcut profeţii. A spus că vor veni zile ca zilele lui Noe. Şi cred c-au şi venit! Şi aşa cum, atunci, porumbelul n-a aflat odihnă deasupra haosului, şi a apelor multe, aşa şi sufletul omului de azi, creat pentru curăţie şi sfinţenie, nu se odihneşte în lume, în acest abis al răutăţii şi decadenţei, în abisul lumii care este asemenea unui uriaş cadavru care a putrezit şi miroase urât, o lume în care doar cei care preferă „hoiturile” îşi pot găsi plăcerea.
Este timpul ca fiecare dintre noi să se adreseze sufletului său şi să afle de ce este neliniştit.
Se spune că un orb bătrân intră la cizmarul satului, se înclină înspre locul unde bănuia că este Icoana şi întreabă:
– La cine sunt eu aici?
-La noi, bătrâne, la cizmarul satului!
-Ah! La Petre, cel care zugrăveşte
icoane!
Şi ştiind că-i place cântecul, orbul ia chitara şi începe un cântec care nu zicea nici despre vitejie, nici despre alte isprăvi, ci grăia aşa: „Nu mai este dreptate în lume. Dreptatea cine o mai poate găsi? Nu mai este dreptate pe lume; căci toată dreptatea este robită legilor nedreptăţii… Dreptatea zace în prag şi se roagă; oaspetele domnilor este nedreptatea, e răutatea; şi ei o îmbie râzând în palat… O, dreptate, maică, mă icul iţă, cu aripi asemeni celor de şoimi, veni-va oare încă un bărbat, care drept va să fie; îi ajută iui Dumnezeu. Ei singur poate, şi-i face zilele dreptului uşoare… ”
Şi tu poţi fi „omul drept” care face ca zilele să fie uşoare! Valoarea unui popor nu se măsoară cu numere şi hectare, ci se măsoară cu credinţa
lui.