Revista Vitralii este, de fapt, singura publicaţie care nu denaturează adevărul istoric. De asemenea, este singura publicaţie care, odată cu trecerea timpului, va fi o importantă sursă de informaţii pentru istoricii care se respectă, atât din punct de vedere profesional, cât şi etic. Numărul 20 al revistei este la fel de interesant ca şi cele precedente. Putem spune că este mai interesant decât cele care au apărut până acum.
în interviul acordat de domnul colonel (r) Filip Teodorescu, preşedinte A.C.M.R.R.-S.R.I., domnia sa spune printre altele: „începând cu decembrie 1989 am «beneficiat» de posibilitatea de a cunoaşte, din interior, sistemul penitenciar din România. Nu sunt amintiri câtuşi de puţin plăcute, dar nu am nimic cu cei care îşi desfăşoară activitatea în sistemul penitenciar. Dacă nu ar fi fost nevoie de închisori, ele ar fi fost desfiinţate. Cred însă că penitenciarele ar trebui să fie pregătite să primească un număr mare de «chiriaşi» din rândul celor care în curs de 25 de ani au distrus economia ţării, iar ei au devenit miliardari din salariul pe care l-au primit în calitate de bugetari harnici. Sunt convins că naţia română are capacitatea de a scăpa de politicianismul ieftin în exprimare, dar foarte scump pentu economia ţării. Aceasta ar fi tema asupra căreia ar trebui să insiste formatorii de opinie, cinstiţi, care au permanent în vedere interesul naţional, şansa de supravieţuire a acestui popor român. Revenind la întrebarea dumneavoastră răspunsul este simplu. Ignoranţa este solul fertil pe care se prinde şi se dezvoltă propaganda mincinoasă. Apoi: o minciună repetată cu insistenţă, mai ales atunci când emană de la persoane deţinând un lanţ social înalt, sfârşeşte prin a fi crezută. în fine, comoditatea în gândire a unora îi face să accepte soluţiile cele mai simple sau, mai bine zis, simplificatoare”. Pentru prima dată, în revistă este publicat un articol interesant semnat de Paul Carpen care abordează o anumită realitate socială, atât prin prisma etimologiei unui cuvânt, cât şi prin cea a implicaţiilor sociale, fără să fie evitată o comparaţie de un anumit tip. Astfel, în mod subtil Paul Carpen, într-un număr destul de mic de pagini, trei, pune în evidenţă şi modul, în care acţiona, unori absurd cenzura de tip comunist. Astfel, el remarcă că în ediţia din 1975 a DEX-ului nu era menţionat substantivul torţionar, termen care apare în ediţia DEX-ului din 1998. Paul Carpen mai observă, în mod pertinent că ediţiile dicţionarelor de limbă română de după 1 ianuarie 1990 răspund tot unei comenzi politice care deformează sensul cuvântului. Acesta este motivul pentru care autorul se întreabă dacă este corectă restrângerea semnificaţiei cuvântului „torţionar”. în continuare, Paul Carpen constată şi o schimbare de optică propagandistică intenţionată, lozinca „securişti-terorişti”, fiind înlocuită cu cea de „securişti-torţionari”. Deci, pornind de la aspectul pur lingvistic al cuvântului, repetăm, în mod subtil, Paul Carpen ajunge să facă o comparaţie între România comunistă şi democraţia nord americană. Astfel, autorul remarcă că în data de 22 ianuarie 2014, cu ocazia împlinirii a 5 ani de la semnarea Ordinului Executiv pentru încetarea torturii, preşedintele Obama a fost îndemnat printr-un Memoriu, semnat de numeroase organizaţii şi personalităţi, să sprijine publicarea raportului de peste 6.000 de pagini privind programul de detenţie şi de interogare al CIA. în final, Paul Carpen constată că tortura a fost autorizată în SUA până în anul 2009, când a fost semnat Ordinul Executiv 13491. Acest fapt, practic istoric, îl determină pe Paul Carpen să remarce că totuşi nu se foloseşte sintagma „ofiţerii CIA-torţionari”, chiar dacă o asemenea exprimare s-ar referi la o realitate internă şi externă a unui stat considerat având o îndelungată tradiţie în exprimarea, afirmarea şi impunerea democraţiei.
Pentru prima dată, în cuprinsul revistei apare şi un articol cu o puternică tentă, am putea spune, literară. Semnatarul, col. (r) Hagop Hairabetian, folosind un mod de exprimare care ţine mai mult de spaţiul creaţiei literare, pune în evidenţă faptul că unele abuzuri, voluntare sau nu, ale CNSAS au provocat decesul unor foşti ofiţeri de securitate din cadrul Direcţiei de Contraspionaj. Fără, în mod sigur, a fi menţionat de numele reale, autorul pune în evidenţă un fapt dureros de real al României contemporane de după 1 ianuarie 1990: o serie de indivizi dubioşi din punct de vedere moral şi chiar sub aspect economic, s-au transformat pente noapte în persoane persecutate de Securitate, revendicând în mod exagerat statutul de erou al Revoluţiei române, arogându-şi cu imper-tienţă şi titulatura de dizident, deşi în realitate au fost nişte indivizi care au încălcat permanent legile statului român. Hairabetian pune în evidenţă un caz, din păcate, frecvent: cel al unui individ „care se înhăitase cu nişte cetăţeni greci şi scoteau din ţară obiecte de patrimoniu”. Adevărul este că după decembrie 1989 foarte mulţi foşti bişniţari din perioada regimului ceauşist şi mulţi infractori, profitând de haosul legislativ şi de o teamă totuşi nejustificată a organelor de menţinere a ordinii pulbice, din infractori de drept comun au devenit dizidenţi, nemaifăcându-se deosebirea între ei şi adevăraţii dizidenţi care au trăit şi activat în perioada comunistă a României. De fapt, Hairabetian pune în discuţie, nu doar în evidenţă, un adevăr dureros pentru România postrevoluţionară: ” -Pe adevăraţii vinovaţi, pe activiştii politici ai CC-ului, de acei temuţi instructori ai CC, cerberii regimului, cei care au pus umărul la menţinerea unui regim represiv care cu timpul a degenerat într-o dictatură de tip asiatic cu largul lor concurs, numai ca să le fie lor bine, pe ăştia nu-i întreabă nimeni nimic. S-au ascuns în tot felul de partide politice şi arată tot timpul cu degetul spre noi (n.red.: Securitatea) care de multe ori neam luptat ca să atenuăm asprimea dictaturii lor. Acesta-i adevărul, domnule avocat, dar ce folos, nimeni nu vrea să aplece urechea la devărurile noastre incomode”.
Related Posts
Add A Comment