Lumea, condusa de bolnavi (9)

Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
Precedându-l pe doctorul Alvarez, unul dintre specialişti, medicul Wladimir Gottlieb Eliasberg, neuropsihiatru de origine germană ce a profesat în Statele Unite, este unul dintre cei ce a exprimentat metoda analizei pe bază de grafologie. El a avut ideea, în 1953, de a observa şi de a compara eşantioane de scris ale preşedintelui Roosevelt, pe o perioadă de mai mulţi ani.
„Cu mult înainte de perioada Yalta, menţionează el în articolul „How long was Roosevelt ill before bis death” publicat în Dis. Nervous Syst., 14:323-328, 1953, scrisul său este îngrozitor. Aproape seamănă cu cel al unui bolnav afectat de boala lui Parkinson sau cu a celui ce este victima unei insufincienţe circulatorii a sângelui la nivelul creerului. Studiin-du-i scrisul te întrebi dacă nu ar fi fost mai bine ca preşedintele american să se fi retras din activitate cu mult înainte de a fi avut acea întâlnire decisivă cu cei doi aliaţi. De asemenea, te întrebi dacă nu cumva Churchill şi Stalin nu au profitat din plin de pe urma bolii pe care o avea Roosevelt.”
Alterarea scrisului preşedintului nu a trecut neobservată de către doamna Eleonor Roosevelt. Presat de întrebările care i se puneau referitor la scrisul tot mai ilizibil al preşedintelui, fiind incapabil să interpreteze corect evidenţa manifestărilor bolii, doctorul McIntire a negat sistematic evidenţa agravarea stării de sănătate a lui Roosevelt. Pe de altă parte, McIntire o asigura permanent pe doamna Roosevelt că totul este bine.
Conform chiar declaraţiilor persoanelor din anturajul preşrdintelui, chiar şi Roosevelt începuse să fie enervat de dificultatea tot mai mare de a transmite prin scris gândurile. Făcea eforturi tot mai mari pentru a aşterne pe hârtie ideile ce le avea, de multe ori renunţând pentru a recurge la dictare. Crezând în ceea ce-i spunea viceamiralul MacIntire, el punea toate aceste dificultăţi pe seama vârstei. Profesional, MacIntire era incapabil să-l facă pe preşedinte să vadă adevărul în ceea ce priveşte starea sa de sănătate, iar un bolnav, după cum se ştie, este foarte rar capabil să evalueze corect evoluţia propriei sale boli. Doar medicii puşi să aibă grije de un pacient trebuie să evalueze corect starea de sănătate a celui bolnav. în ceea ce-l priveşte pe Roosevelt, acesta era grav afectat de boala lui Alvarez pentru a mai fi capabil să-şi mobilizeze toate resursele psihologice necesare pentru a compensa insuficienţele de sănătate cu care se confrunta, aşa cum a reuşit în mod magistral în perioada când s-a confruntat cu efectele poliomielitei.
Alte semne precoce indicau clar evoluţia bolii lui Alvarez, în cazul lui Roosevelt. Acestea se manifestau prin schimbarea intermitentă a stării de spirit, prin stări repetate de somnolenţă, prin incapacitatea de a mai putea, la un moment dat, să vorbească logic, prin pierderi de memorie, prin incapacitatea de aşi mai coordona gândirea. Aceste manifestări au început să apară din 1943. Lordul Moran a raportat că şeful american de Stat a fost incapabil să participe foarte activ la prima conferinţă la nivel înalt de la Theran: „In mod ciudat era irascibil, devenea foarte iritabil dacă era nevoit să se concentreze, referitor la o problemâ ce era pusă în discuţie. Dacă vreun aspect îl obliga să se gândească mai mult timp în profunzime, schimba imediat vorba. De asemenea, începuse să nu mai poată dormi.”
Medicul lui Winston Churchill adaugă că Harry Hopkins, deja având un cancer ce începuse să avanseze, în momentul conferinţei de la Teheran, când i s-a cerut să analizeze cu obiectivitate prăbuşirea patologică a lui Roosevelt, prăbuşire ce se vedea tot mai clar, a declarat: „Preşedintele a început să nu mai facă faţă. I s-a pus nenumărate întrebări, iar el a dat răspunsuri ce nu aveau nicio legătură cu întrebările.”
Un ultim indiciu arăta clar că boala lui Alvarez se manifesta tot mai puternic la Roosevelt. Obnubilarea, adică pierderea lucidităţii, a discernământului. Obsesia ce ajunsese să-l

bântuie tot mai mult, alterându-i visul său din totdeauna: de a fi cel ce aduce pacea, de a rămâne în istoria omenirii mai plin de măreţie decât Cezar, de a fi mai înţelept decât Socrate. începuse să vorbească incoerent, să se repete, să ţină discursuri ce nu aveau niciun sens logic. De fapt, începuse să-i enerveze şi să-i plictisească pe cei din anturajul său din momentul în care a început să se tot repete de fiecare dată când deschidea gura să spună ceva, care de cele mai multe ori era lipsit de sens şi de simţ politic practic.
Unicul mod de a avea parte de o pace permanentă pe acest pământ, tot repeta Roosevelt, iar monseniorul Spellmann, arhiepiscop de New York s-a grăbit să-i dea de ştire Papei Pius al XlI-lea, este înfiinţarea unei Organizaţii a Naţiunilor Unite. Statele Unite şi Uniunea Sovietică, prin participarea lor activă, vor pune bazele acelei suveranităţii ce a lipsit atât de mult acelei derizorii Societăţii a Naţiunilor, concepută în 1919, cu acelaşi scop de impunere a păcii mondiale, de către Thomas Woodrow Wilson, îndepărtatul şi nefericitul său predecesor. După ce expunea această idee înălţătoare ce ajunsese să-l obsedeze, Roosevelt o lua razna, stăpânit de fobia sa ce devenea tot mai apăsătoare: „Se impun două necesităţi: Germania să fie zdrobită iar Japonia să ne devină aliată, să-l împiedicăm pe Stalin să nu fie cumva ispitit să facă o pace separată cu Hitler.”
Aprecierile eronate ale lui Roosevelt referitoare la realităţile politice şi strategice din acea perioadă au uimit foarte mult pe istorici. Dacă Hitler ar mai fi putut spera, în 1944, la un armistiţiu, acesta nu putea fi propus decât de Aliaţii occidentali. Dacă l-ar fi obţinut, Hitler ar fi mobilizat toată armata pe care o mai avea pentru a lupta numai cu Armata Roşie. începând cu anul 1941 Hitler nu a mai încercat deloc să-şi ascundă intenţiile: marii săi duşmani erau la Est.
A doua manifestare a omnubilării, a pierderii gândirii lucide, coerente: Roosevelt începuse să persiste în greşelile sale de judecare şi apreciere a interlocutorilor. Mai ales în ceea ce-l privea pe Stalin. Personalitatea stăpânului de la Kremlin îl fascina. îl admira, făcând greşeala de a crede că Stalin ţine la el. Roosevelt ajunsese să spună că i se poate acorda lui Stalin o încredere totală: „Sunt convins că, dacă-i ofer tot ce pot să-i dau, fără să-i cer nimic în schimb, se va simţi obligat faţă de mine, va renunţa la orice pretenţie de anexare teritorială şi va accepta să lucreze împreună cu mine pentru o construi o lume a democraţiei şi a păcii.”
Şi, pentru a-l determina pe şeful Statului sovietic să fie de acord cu punctele sale de vedere, era gata să-i dea tot mai mult din ceea ce avea acesta nevoie în timpul războiului.
„împărţirea lumii va fi simplă, îi spunea el monseniorului Spellmann. Extremul Orient il dau lui Ciang Kai-şek, care domneşte cu ajutorul nostru în China. Pacificul? Statelor Unite. Africa? Marii Bretanii, din cauza rutelor comerciale ale Indiei. Europa? Uniunii Sovietice. Sper că Stalin nu va fi prea dur când va trebui să intervină oriunde în Europa. Desigur, va cere Statele Baltice, Finlanda, Basarabia, o parte din Poilonia. Sunt sigur că pot să mă înţeleg mai bine cu el decât cu Churchill, un idealist. Stalin este ca mine, un realist. Desigur, un acord pe baze realiste între mine şi el este de la sine înţeles că se poate realiza.”
„Roosevelt plătea un preţ prea mare pentru fantasmele sale”, au fost de părere unii istoricii care l-au judecat cu severitate pe preşedintele american, aflat la apusul vieţii sale.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Împrumut pentru construcţia de spitale regionale

S-a semnat, în cadrul unei videocon-ferinţe, Contractul de finanţare dintre România şi Bancă, în valoare de 250 milioane euro, destinat susţinerii construcţiei Spitalului Regional de Urgenţă Iaşi. Acest împrumut este primul dintr-o serie de 3 împrumuturi acordate de Banca Europeană de Investiţii (BEI) pentru primele Spitale Regionale de Urgenţă (Iaşi, […]