De fiecare dată când vine vorba despre pensii, discursul politic românesc se transformă într-un câmp de bătălie. În ultimele zile, declarațiile premierului Ilie Bolojan și poziționările USR au repus pe tapet o temă sensibilă: creșterea vârstei de pensionare. Replica PSD nu a întârziat – social-democrații resping categoric ideea și propun o altă direcție: politici active de creștere a natalității.
Dar unde se află adevărul și ce ar trebui să înțeleagă românii din această dezbatere?
Un stat care îmbătrânește
Datele demografice sunt clare: România îmbătrânește rapid, iar raportul dintre salariați și pensionari devine tot mai dezechilibrat. În acest context, tentația de a mări vârsta de pensionare este mare pentru cei care privesc strict la cifrele din buget. Problema e că oamenii nu sunt cifre, iar după o viață de muncă istovitoare în agricultură, industrie sau construcții, ideea de a lucra până la 68 de ani este mai degrabă o condamnare decât o soluție.
PSD – cartea natalității
Poziția PSD pare să mizeze pe o viziune diferită: dacă vrem pensii sustenabile, atunci trebuie să avem mai mulți contributori în viitor. Soluția? Sprijinirea familiilor tinere, stimularea natalității, politici de protecție pentru mame. Nu întâmplător, social-democrații revin cu ideea scutirii mamelor de la plata CASS, ca semnal că vor să pună familia în centrul politicilor publice.
Este aceasta o soluție suficientă? Probabil nu. Natalitatea nu crește peste noapte, iar tinerii nu decid să aibă copii doar pentru că primesc o mică facilitate fiscală. Dar este un pas necesar, pentru că ignorarea demografiei înseamnă sinucidere pe termen lung.
PNL și USR – logica austerității
În schimb, liberalii și useriștii par prinși într-o logică a austerității: mai puțini bani la buget? Soluția nu e să aduci mai mulți contribuabili, ci să storci mai mult de la cei existenți. De aici și ideea creșterii vârstei de pensionare. O măsură comodă pe hârtie, dar cu efecte sociale devastatoare: inechitate, oboseală cronică și un viitor sumbru pentru generațiile care abia mai speră la odihna binemeritată a pensiei.
România are de ales între două direcții: una contabilă, care vede omul ca pe un număr și munca drept o resursă nesfârșită de exploatat și una socială, care mizează pe familie, pe sprijinirea tinerilor și pe investiția în viitor.
Întrebarea reală nu este dacă să creștem vârsta de pensionare sau nu. Întrebarea este: vrem să construim un stat care să aibă viitor sau unul care doar amână inevitabilul?
