Marea Sărbătoare a Sfântului Dumitru Izvorâtorul de mir este însoțită de obiceiuri pe care românii le păstrează cu sfințenie de secole. Între acestea, o tradiție veche de aproape 2000 de ani revine la viață în fiecare an, în noaptea din ajun. Focul lui Sumedru simbolizează începutul anului pastoral și este legat de venirea iernii și a vremii reci. Locuitorii satelor din Brașov și nordul județelor Dâmbovița și Argeș se adună în poieni pentru a aprinde Focul lui Sumedru.
Sărbătoarea este asociată cu venirea iernii, iar această tradiție este cunoscută și ca ziua când se desfac stânele (obiceiul transhumanței spune că peste iarnă oile sunt coborâte la vale de la pășunile de munte unde au stat peste vară).
Focul lui Sumedru este o sărbătoare a întregii comunități, având în prim plan un moment definitoriu, este un scenariu al morții și renașterii naturii la cumpăna între 25 și 26 octombrie. Caracterul funerar al focului se pare că are rădăcini în timpul arhaic ca un cult al strămoșilor pentru câștigarea bunăvoinței în asigurarea unui an viitor fertil și bogat în recolte.
În unele zone se consideră că focul are rol protector, prin foc trecând tinerii şi copii care aruncă cu tăciuni aprinşi. Sfântul Dumitru, celebrat în data de 26 octombrie, este o divinitate pastorală, protector al păstorilor. Este vorba de „focul viu” al ciobanilor români, care purifică îndeosebi păstorii şi turmele.
În jurul unui imens rug funerar, aprins de tineri într-un loc înalt al satului şi întreţinut cu lemne uscate şi resturi vegetale, se adună întrega suflare a satului şi se strigă, în cor, formula consacrată „Hai la Focu’ lui Sumedru!”. Femeile împart covrigi, nuci şi mere. La plecare, participanţii iau cărbuni aprinşi cu care fertilizează grădinile şi livezile.
La noi în județ, obiceiul se păstrează pe Valea Dâmboviței dar și la Runcu, Moroeni și Pietroșița.
