La aproape trei luni de la începutul coşmarului realizez că Solidaritatea a avut un singur sens: de la companiile private către stat. Oare nu ar trebui să fie şi invers?
Am înţeles în primele momente, atunci prin luna martie, necesitatea unui sprijin şi zeci, sute de companii private au donat sume mai mici sau mai mari pentru achiziţiile publice de materiale precum dezinfectanţi, măşti, combinezoane, etc.
Asociaţiile non profit precum Rotary Club Târgovişte au bătut din poartă-n poartă pentru a strânge banii necesari salvatorilor din prima linie. Mai mult, foarte mulţi dâmboviţeni, chiar şi din situaţia de a fi în şomaj tehnic
au participat la campaniile de strângere de fonduri. Cu cât au putut ei, cu 2 euro, 10 euro sau chiar cu 100 de lei. Până la urmă, nu suma contează ci, Solidaritatea pe care o dovedeşti în momente grele.
Ce se întâmplă însă acum, când coşmarul începe să se termine şi din cauza perioadei mult prea mari de inactivitate, multe companii au mari dificultăţi? Cum facem să nu pierdem niciun angajat, cum facem să nu pierdem nicio companie dâmboviţeană?
De astă dată, răspunsul nu este numai în sarcina angajatorilor, a investitorilor, a antreprenorilor ci, este în mâna AUTORITĂŢILOR.
Răspunsul trebuie să vină rapid şi măcar ca un exerciţiu de moralitate pentru că dacă pentru un bugetar, fie el mic funcţionar pe la o primărie, fie el înalt funcţionar public prin ministere, şomajul tehnic de maximum 2382 lei net a fost ceva necunoscut, ceva de neimaginat, nu la fel a fost şi pentru cei cca 1 milion de salariaţi din companiile private din România care 2-3 luni nu au avut altă şansă.
