PDL: 759 de zile de iluzii în deşert. And still counting…

Nimic nu pare mai antrenant, mai solicitant şi mai fermecător pentru actuala Opoziţie decât să se pronunţe (de obicei în termenii unei ireproşabile certitudini) pe marginea inevitabilei despărţiri a Uniunii Social Liberale.
Constatarea nu reprezintă o descoperire de ultim moment, nici măcar în termenii viciaţi ai discursului agresiv şi indecent la care lideri politici de opinie apelează în context. Ce fascinează iremediabil e acea insistenţă rigidă, un fel de maraton al fascinaţiei iluziilor din care Partidul Democrat Liberal refuză să iasă: USL e gata să se rupă!
Se întâmpla în 5 februarie 2011, atunci când PDL a înregistrat cu multă speranţă şlagărul de mai sus, bazându-se cumva pe iluzia unor repetabile defecte ale trecutului. Au mai fost alianţe, au mai fost înţelegeri politice, au mai fost solidarităţi de conjunctură. Şi toate s-au evaporat cu (relativ) mici şi foarte mici eforturi. A fost suficientă identificarea unor vulnerabilităţi de natură personală pentru ca o întreagă construcţie să se alinieze, separat, în spatele propriilor cusururi. De aici şi mugurii speranţelor PDL faţă de momentul constituirii Uniunii Social Liberale. Repet, se întâmpla la 5 februarie
2011.
Au trecut de-atunci 759 de zile! 759 de zile în care PDL s-a hrănit cu frustrări şi multă suferinţă asumată conştient (?!) din necunoaşterea elementară a realităţii politice înconjurătoare sau, pur şi simplu, din comoditate de discurs. 759 de zile din care n-a lipsit talk-show lăsat de Dumnezeu unde să nu fim puţi în gardă că apocalipsa USL e gata să izbucnească. Mâine, mâine, poimâine, poimâine, săptămâna viitoare, luna viitoare…
Chinuiţi de propriile iluzii, reprezentanţii PDL au devenit, fără ca măcar să înţeleagă, prizonierii veşnici ai unei idei fără conţinut, ai unei filosofii nărăvi-te-n refuzul acceptării evidentei realităţi: Uniunea Social Liberală a fost gândită şi vieţuieşte astăzi ca un concept politic fără precedent din perspectiva mecanismului de atingere a obiectivelor propuse. Şi nimeni şi nimic nu va spulbera trăinicia unui asemenea fundament. Abandonul evident al unui traseu politic prin care să-şi asume deschis dimensiunea politică a momentului a transformat PDL într-un labirint al propriilor speranţe, inaccesibil, detestat şi detestabil.
Altfel, nu pot decât să constat faptul că liderii PDL nu l-au citit deloc pe marele Churchill, acela care-şi dezvăluia imbatabila strategie: totdeauna mă feresc de profeţii, fiindcă urmez o politică mult mai sănătoasă – să fac profeţii după ce evenimentul s-a consumat. I-ar fi salvat de tot acest deşert.
SENATOR Leonardo BADEA