„ Râsul artistului este al celui care înțelege despre ce e vorba și care știe cum se fac lucrurile; și cum se desfac ele; știe până la sațietate și până la tragica dezabuzare; știe cîtă parte are „tehnica” în realizarea sublimului și cât de aproape este arta de parodia artei. Izbucnește în râs descărcându-se de puterea lipsită a emoțiilor sale; și ce poate succede paroxismului tragic al simțirii decât o nepăsătoare destindere, o voioșie ciudată, o voioșie sinceră a depășirii momentului critic? ”
Lucian Raicu- Fragmente de timp
Nici o lectură nu face decât să ne pună în starea de a vedea cât mai departe și de a ne încuraja să simțim monstruos, să fim cât mai aproape de țesătura textului care ne prinde în alcătuirile și în cuvintele care construiesc și îi dau viață, viață care nu se sfârșește niciodată, viață care se completează continuu cu fiecare cuvânt pe care reușește să îl prindă și să îl lege în nodurile ei. Niciodată nu se scapă odată prins, iar mai departe totul impune o căutare continuă pentru găsirea așezărilor necesare rămânerii definitive, a adăugării firești în toată această rețea a scrisului, a lecturii și în fiecare arătare a perenității ei.
Lucian Raicu a dezvoltat o asemenea rețea, una care își (con)duce cititorul în fiecare dintre sedimentele îngăduite, crescute și făcute accesibile de profunzime, de alcătuirile ei din ce în ce mai dense și mai acaparatoare, și păstrătoare mai departe a bietului corp pe care l-a atins cu aceste senzații și senzualități ale lor. A impus astfel un mod(el) de lectură, unul care nu rămâne ca o stare ce se continuă, ci unul care își crește neobosit și firesc pătrunderile, escaladările și tot ce mai încape în fiecare dintre acești pași ai stării de adăugare neobosită, continuă, și adăugării astfel a fiecărui fragment de timp pe care lectura și înțelegerile ei le apropie și le adaugă mereu noii firi care se amplifică și ea odată cu ele.
Fiecare lectură pe care ne-o descrie și mai departe ne-o povesteșteLucian Raicu devine încet, încet o mereu deschisă cale de acces, o permanentă desfacere într-un evantai al interpretării care simplifică procesul delicat al touch-ului care începe să aibă loc mai departe pe fiecare suprafață și pe fiecare fragment al ei care îngăduie pașii ce se fac și păstrează cât mai mult în timp urmele lor. Transformările ulterioare devin repere și își conving căutătorul să păstreze și să continue fiecare moment pe care il pune la dispoziție călătoria, umblarea neobosită prin coridoarele acestui niciodată sfârșit labirint. Rămân și se păstrează fiecare dintre semnele și aromele acestor trecerei astfel (re)cunoscute de corp, sunt mutate firesc în fiecare dintre încăperile lui disponibilizate acum și mai departe se mută în fiecare dintre gesturile firești ale stărilor care le pot traduce și scoate din stările intermitenței de până aici, stări ce împiedicau înțelegerea prin fiecare dintre mișcările acestea ale discontinuității, ale fragmentării necăutate și neîngăduite de corpul care (se) citește, care se lasă prins în starea crescută în el de fiecare lectură.
Sertarele minții se deschid încet, silențios și cu siguranța pe care le-o dă plăcerea căutării oferită în completarea fiecărei stări de aceste mișcări ale lor spre facerea acestor desfaceri, spre aceste fragments en miettes pe care criticul, lectorul lor le adună și le ordonează așezarea în așa fel ca întregul ce se alcătuiește continuu de acum să se vadă pas cu pas, să se impună ca un corp vizibil care nu mai lasă la vedere fisurile alcătuirii lui. Asemenea pași ne sunt descriși de fiecare model de lectură în care ne pune și cu care ne învață să mergem mai departe în și cu fiecare text ce ne va însoți și care ni se va adăuga de acum firesc, împreună cu toate datele necesare cunoașterii lăsate și așezate ca semn în noua și mereu amplificata țesătură desenată aici.
Lucian Raicu nu îngăduie trecerea peste suprafața unui text, ci ne arată firesc calea de acces în toate stările profunzimii lui, în toate necesarele senzații și trăiri ale lor odată cu toate noile gesturi ale cunoașterii și acceptării lor. Corpul lectorului se adaugă de acum și de aici cu toate aceste stări pentru care își va elibera și disponibiliza cât mai multe încăperi și decoruri. Lucian Raicu ușurează interpretarea și propune o continuă intrare în adâncimile care ne pot scoate din stările vizibile ale lumii, dar care ne pot păstra pentru totdeauna în cele calde și mereu necunoscute ale lecturii, ale traversării permanente ale acestu teritoriu mereu infinit și mereu desfăcut și realcătuit.
Gabriel Enache
