4. IES RAR ȘI CÂND IES PEREȚII TREMURĂ TOT MAI VLĂGUIȚI
după efortul expulziei. într-o zi
n-or să mai aibă destulă putere să-și
împingă fătul afară de tot.
aici numai patul mai are puțină căldură umană.
și eu dorm și mă scufund în saltea și ea mă
îmbucă tot mai de sus, de
umeri, de ceafă, de piept.
și dorm acum pentru că mâine urmează
și mâine să dorm și în molusca pernei
nu mai contează dacă eu sunt eu sau eu-
Ioan Es. Pop- Ieudul fără ieșire
Este în firea poeziei să hrănească și să întrețină împotrivirea, împotrivirea împreună cu fiecare dintre manifestările ei în cuvinte, împreună cu oricare așezare disponibilă într-un dicurs textual(izat) și încărcat cu emoțiile necesare empatizărilor care urmează și îi conduc mai departe desfășurările în (con)textele lumii, în desfășurările ei prin corpurile și în stările celor care o traversează și care trăiesc în toate aceste (con)texte fără sfârșit, fără capăt, dar ghidate mereu de un orizont care se tot vede și care nu se lasă ajuns și atins. Este și rămâne în firea poeziei împotrivirea și revoltele ei neobosite, empatice și cuceritoare care nu se ascund odată adoptate și lăsate să exulte, să își exalte purtătorul, trăitorul, pe cel cuprins și ținut pentru totdeauna în aceste neobosite mreje.
Ioan Es. Pop a simțit și a trăit toate aceste apropieri ale împotrivirii, le-a prins și le-a alăturat imediat ce s-a putut poemelor pe care le-a scris sub aceste impulsuri, cu toate stările necesare trăirii, scrierii și spunerii lor. A putut să o facă, fiindcă a trăit și fiindcă a putut să își adauge ceea ce trebuia să rămână în cuvinte pentru ca să meargă mai departe împreună cu această însoțire și cu adăugările necesare continuării ei în poemele care îi spun povestea, care o descriu cu intensitate o așază în luminile potrivite privirilor și înțelegerii fiecărui gest care o continuă în structurile vii și mereu mișcătoare ale vieții.
Împotrivirea ca stare de fapt sau ca mod de viață nu îi este oricui la îndemână, nu poate fi (de)scrisă oricând, oriunde, de oricine vrea să și-o însușească, ci trebuie îndelung săpat în fiecare strat care se poate dezvălui al ei, trebuie căutat și privit în fiecare cotlon al trăirii, al simțirii și al tremurului ei aruncat în ființă, în spasmele care îi conștientizează aceste mișcări și mai departe în cuvintele care reușesc aducerea lor în contextele obișuinței și ale asumării. Toate acestea propun și presupun dezvrăjiri, aduc cu ele noi și necunoscute trăiri ale unor vechi și mult încercate întâmplări, propun în continuare noi încropiri și creșteri ale vieții în aceste tipare care se tot desfac și propun continuu asumarea acestor noutăți și cunoașteri.
Corzile care fac auzit acest sunet și ecourile lui în firile noastre își continuă misiunea de propagare, iar fiecare trimitere și transmitere a lui mai departe impune ascultarea și prinderea în structura care îl poate ține și îl poate (con)duce cât mai departe și cât este necesar pentru a-i memora și pentru a-i ține cât mai mult sound-ul nealterat, viu și cât mai disponibil să fie ascultat, iar cine ascultă să se poată (re)găsi în stările acestea nealterate de bruiaje sau de constrângeri.
Poezia lui Ioan Es. Pop se citește și se ascultă totodată, fiecare vers al poeziei lui este însoțit de un sunet distinct care nu se alterează și nu se diluează odată cu lectura și cu ascultarea ei, odată cu așezarea în intensitățile care o însoțesc și în care se regăsesc durerile și trăirile împotrivirii împărtășite sau nu, spuse, scrise sau pur și simplu induse de lectura care le amplifică și le asigură creșterea. Aici și pretutindeni, în această poezie a împotrivirii aici. / viața se bea și moartea se uită dar nu pentru totdeauna, ci doar cât să poți trece fiecare dintre aceste vămi ale durerii, ale tristeții și ale spunerii, ale așezării lor continue în cuvinte, în cuvintele mereu surprinzătoare și întotdeauna răvășitoare ale poeziei.
Gabriel Enache
