… noi aice suntem chiar în ochiul minții, În adâncul dân adâncul dân adâncurile finții, Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii și imagini
Are-n cellalt cap o peana ce-nnegrește zeci de pagini
Care crezi ca tu le cugeți, dara ele-s cugetate Dânainte da potopuri, da fosili, da coacervate, Dânainte sa răsară soarele, sa dea vecia Mugurii cari sunt aștri, floarea ce e galaxia.
Înșirați suntem pre ața globului de cuarț ce zace
În acestui mehanismu orbitoarele capace Și-l hrănește cu misterul lumilor dân lumi dân lumi…
Mircea Cartarescu- Levantul
Visul este ceea ce poezia poate să înțeleagă din alcătuirile lumii, din fragmentele mari sau mici ale acestei lumi care alcătuiesc și dezalcătuiesc totodată fiecare stare încăpută și făcută cunoscută de fire, de stările ei, de fiecare evadare din oboseală pe care o întreține și pe care o susține. Visul continuă să rămână chihlimbarul niciodată pierdut în care se păstrează firescul și nefirescul încăpute în micile și în marile ore ale fiecărei zile, ale fiecărei nopți, ale timpului nelimitat pe care fiecare minte deschisă îl administrează și îl convinge ca mai departe să se lase mutat în cuvinte.
Fiecare moment scris se duce mai departe în vis, se așază în aceste structuri și răsfirări pe care (in)conștienul le rostogolește mereu și mereu în fibrele fiecărui corp ce îi acceptă aceste delicate, intense cutremure și oricare semn lăsat să rămână după ele, fiecare urmă acceptată să fie martorul mut, evident și de neocolit. Suntem astfel (cu)prinși în aceste structuri și le parcurgem ramificațiile desfăcute în lume, între lumi și în toate acele spații și încăperi rămase și memorate acolo.
Mircea Cărtărescu (ne) desfășoară firesc harta și traseele acestor teritorii, ne pune la îndemână reperele necesare pentru a ne așeza pașii în părțile văzute și nevăzute, în cele cunoscute sau necunoscute, vizibile sau ascunse în relieful lor, în fiecare fractură a minții care se lasă văzută, care se poate lăsa chiar străbătută de fiecare corp cititor, de fiecare ochi știutor și inițiat ca să vadă și mai departe să trimită ceea ce se vede în ceea ce mai departe trebuie să se simtă și să își împrăștie cât mai departe fiecare aromă, fiecare iz care astfel va rămâne ca să frământe oricare gest olfactiv disponibilizat și încurajat de această călătorie, de micile și de marile ei încercări și continue provocări.
Fiecare corp își trăiește și face cunoștință cu visul, cu întinderile și cu adâncimile lui cuprinzătoare și desferecătoare de lumi. Fiecare corp cititor își va face văzut cutremurul instigat de neobositul și nesfârșitul REM în care de acum, de aici s-a așezat și din care nu se va mai putea lăsa alungat, ci în continuare amplificat și de fiecare cuvânt al textului ce acum îl cuprinde să fie și să rămână definitiv memorat, și în zgomotul per-manet al minții ce îl cuprinde să rămână așezat.
Poezia este mâna întinsă pe care Mircea Cărtărescu o pune la dispoziția celui care a visat și care i-a recunoscut mai departe fragmente din corpul acesta fragilizat de uitare în cuvinte, în acele cuvinte care au tot crescut și au tot făcut vizibilă această nesfârșită și greu de închipuit alcătuire, această rețea cu noduri, cu coduri și întâlniri orbitoare, cu tot ce-i ascuns la vedere și cu tot ce s-a spus pus mai departe în cuvinte și fiecare relaxare îngăduită de înțelegerea lor. Somul și stările lui continuă, pupilele își continuă alergarea și își amână mereu dezmeticirea, întâlnirea cu lumina lumii ce le-ar putea îndepărta de toată această evadare oferită de vis, de puterea lui de a-și impune himerele, fragilitățile, scenariul nesfârșit în care corpul (pre)simțit își găsește și își înțelege continuu un rol, o anumită și nedefinită stare împreună cu toate evadările și plecările lor.
Suntem ținuți păstrați într-o lume ferice, în structura și în fibrele ei care încurajează fiecare legănare, fiecare efect amețitor al mișcărilor ei și fiecare pas făcut după aceea, pas ce va păstra nesiguranța mișcării și ale noilor priviri ce încap de acum în parcurgerile ei, în adăugările aduse în imediata apropiere de neclaritățile și strabismele adăugate și mutate în tot ce se poate scrie, în tot ce se poate cita și în fiecare dintre noile și proaspăt încăputele în structurile minții idei. Suntem continuu împarfumați cu multele arome și plimbați prin noile încăperi ce se deschid odată cu fiecare trecere în și prin visul din vis, cu fiecare atingere a atmosferei ce mângâie corpul întâlnit și care îl înfășoară discret în arome care cresc, care se nasc în acest univers ce nu mai poate fi vreodată închis.
Avem dezlegare să mergem cât mai departe, să parcurgem cât mai mult din textul acesta care de poet și de mințile lui a fost gândit, trăit și mai departe scris. Avem astfel curajul și puterile toate pentru a trăi, pentru a călători și pentru a nu mai muri odată cuprinși și rămași în visul acesta prins și desfășurat în alt vis.
Gabriel Enache
