Pentru ca să găsesc acum limpezimea complicată a suprafețelor vibrante ascunzând alte suprafețe vibrante trebuie să-mi scot ochelarii. Miopia, paradoxal, mă ajută să văd ca atunci, să simt ca atunci lumea din jurul meu: transparențe, pâlpâiri de culori, ambiguități, întrepătrunderi, oscilații, sunet multiplu, difuz, dezordine bogată, învălmășire de forme și materii, irizații, parfumuri venind de peste tot și de niciunde, cotropitoare, o lume vagă, fluidă, în firească prelungire a ființei mele, a corpului meu viu, gânditor.
Simona Popescu- Exuvii
În cele mai multe nopți sunt de găsit cele mai multe dintre rămășițele care nu au mai încăput în alcătuirile zilei, în formele în care i-au fost așezate și memorate momentele ce au căutat (de)săvârșirea ei, trecerea înspre umbrele firești ale nopții și ale sunetelor ei nevăzute, ale mișcărilor mai departe ghicite și ale miresmelor ce și-au lăsat urmele ca niște desene neclare în aer, în transparențele și în opacitățile lui care abia de acum își lasă văzute culorile și strălucirile lor până aici mai mult ghicite, visate. Restul se mută încet, încet în cuvinte și în sensurile lor diversificate de poveste, de construcția ce își tot adaugă încăperi și etaje.
Simona Popescu se folosește de aceste etaje pe care scrisul i le pune la îndemână, pe care i le îngăduie aceste ridicări, înălțări și ieșiri, evadări ce îi facilitează accesul la toate aceste nuanțe înalte rămase din zile și mai departe transpuse în stările nopții, ale visului, iar mai departe amestecate și transformate într-o literatură ce își face cunoscute separat alcătuirile și corpurile lor. Totul plutește și se lasă văzut și citit într-un halou mereu crescător, mereu amplificat și căruia i se adaugă continuu aceste rămășițe și trăsăturile lor noi, mereu noi, și care rămân vizibile în noua și curioasa întregire, în noua fire care se alcătuiește, care crește (de) aici.
Visul își face și el vizibile și cunoscute cât mai multe dintre posibilitățile de a se spune și de a se lăsa și el citit odată cu cuvintele care îi definesc și îi împrimă traseele, urcările și fiecare dintre coborârile sau cunoscute sau nu. Nicio cădere în aceste stări nu rămâne nespusă, nepovestită, iar poveștile se înmulțesc și își arată astfel infinitatea de sensuri și de lumi în care ele se pot așeza și trăi mai departe făcându-și continuu simțit și văzut pulsul care asigură mișcarea din aceste neobosite cutremure și zguduiri ale vieții care se face vizibilă în aceste zbateri, în sunetul rezultat și în ecourile care pot să îl crească și să îl încapă, să îl ducă cât mai departe.
Luminile, umbrele lor spun tot ce se poate spune în cuvinte despre mișcare, despre rotiri și amețeala inclusă în rotunjimile lor și în toate zborurile ce își (des)fac aici într-un fel ucenicia, ce își arată astfel începuturile invitându-și cititorul să le preia, să și le aduge și să le ducă mai departe, să le crească și să și le asume prin această participare și prin apropierea de aceste intensități ale ei. Lumea dispare încet, încet și se pune în stările noilor Faceri care se apropie, care se propun vederii și trăirilor incluse și aduse la îndemâna noii cunoașteri care crește de acum și de aici.
Rămășițele fiecărei zile devin rămășițe ale fiecărei nopți, ale fiecărui vis și ale oricărei noi alcătuiri din structurile care tot cresc și se amplifică ale lumii care se naște continuu și care își lasă aceste exuvii ca urme definitiv vizibile, ca resturi din care oricând să poată să crească o anumită lume cu anumite însușiri și aplecări spre noi și noi experiențe, spre noi și noi extaze și staze ale lor.
Simona Popescu ne propune această mereu nouă învățare a acestor mereu noi lumi, a acestor mereu noi creșteri din colțuroasele sau delicatele rămășițe ale fiecărei zile în care încap corpurile noastre împreună cu vigoarea și cu oboseala lor, la un loc cu tot ce este viu și cu tot ce este mort în simțurile lor, dar și cu tot este vis și trezie din mințile lor desfășurate aici, în aceste cuvinte ce își tot fac cunoscut și care tot adaugă acestei lumi farmecul lor, unicitățile și frumusețile pe care povestea le îngăduie și pe care le încurajează să (și) le facă cunoscute.
Suntem martori și participanți la tot acest proces de adăugare a cuvintelor în completarea acestui puzzle, a acestui joc rubik ce își face cunoscute odată cu rămășițele care compun întregul și multele fețe, infinitele imagini sub ale căror nenumărate gânduri se lasă citite, înțelese și ascultate. Toate sunt duse în neobositul și uimitorul text care tot crește din aceste rămășițe și care împreună își fac vizibilă alcătuirea ce le pune în vederea lumii desăvârșirea. Suntem mai departe (cu)prinși în toată această țesătură și în toate aceste strângeri pe care apropierile și amintirile rămășițelor fiecărei zile le fac simțite și le transmit mai departe în corpul și în mintea fiecărui cititor.
Gabriel Enache
