Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Deci, dacă erai preocupat doar să mănânci bine, să te îmbraci, dacă nu citeai altceva decât regulamentele, armata spaniolă te făcea mare. Desigur, trebuia să-i fii fidel până la moarte, să execuți tot ce ți se ordona. Pe scurt, trebuia să trăiești doar pentru a asigura puterea ei. Deși popate părea ciudat, în Spania de atunci, pe primul plan trecea armara, iar pe cel secund, monarhia. Desigur, toți care serveau armata, nu duceau grija zilei de mâine. Armata știa să aprecieze pe fiecare în parte, dar de avansat în zonele superioare ale armatei, avansau cei care dovedeau că erau capabili să gândească numai pentru propășirea, bunăstarea și gloria armatei spaniole. Desigur, nu erau lăsați de izbeliște nici imbecilii, dar aceștia erau folosiți de armată pentru executarea ordinelor… murdare. Pe scurt, toată lumea trăia bine în armata spaniolă. Francisco Francoy Baha-mone, cunoscut mai târziu sub numele de Franco, a venit pe lume în 1892, tatăl său fiind un contabil din cadrul marinei. Franco s-a născut în localitatea Ferrol, o localitate din La Corogne, în Galiția, pe coasta Atlanticului, unde se afla o bază a marinei spaniole de război.
Soarta a vrut să favorizeze ascensiunea lui Salazar și a lui Franco, să le deschidă celor doi drumul vieții către zone unde puțini ajung și, în plus, să-i ajute să descifreze cele mai ascunse și terifiante aspecte ale existenței din peninsula iberică. Astfel, acești reprezentanți ale aceleași generații vor ajunge șefi de Stat. Vor reuși să dețină puterea cât timp au trăit, nimeni nereușind să-i alunge de pe culmea amețitoare a ierarhiei sociale. La vremea lor, au fost mai puternici decât regii de care s-au dispensat cu ușurință. Au fost reprezentanții coșmarului totalitar. Au domnit, fiecare în țara sa, aproape patruzeci de ani. Odată cu vârsta, inteligența lui Salazar se va prăbuși într-o stare permanentă de inconștiență. În ceea ce-l privește pe Franco, un uragan organic îl va lichida, accentuat de o activitate medicală inutilă și sângeroasă.
*
Lumea nu s-a ferit niciodată destul de mult de tinerii ce au devenit spontan asceți.
Nu a știut să se ferească de cei care se mortificau încă din adolescență, care preferau singurătatea monahală, care făceau jurăminte de castitate.
Adolescentul, ce se refugiase în credință, ascundea, în realitate, în străfundurile sufletului său, un general, dar și un bărbat dominat de o teamă anormală și maldivă în ceea ce privea femeile. Acesta era Antonio Salazar, un individ slab și mic de statură, habotnic, ce respingea orice formă de plăcere, căruia nu-i plăcea deloc să glumească sau să râdă. Privea mereu în jos, ceea ce-i dădea un aer glacial, încât părea reîncarnarea lui Torquemada. Salazar părea mai degrabă hărăzit vieții de preot. Primatul districtelor lusitane, ce-și avea pe atunci sediul la Lisabona, nu știa ce să mai facă cu întreaga armată de sutane ce începuse să sufoce viața mânăstirilor portugheze. Conform regulamentelor ce coordonau viața în mânăstiri, Salazar avea statutul de laic a cărui viață era strict controlată de superiorul său ierarhic religios. Lucra șaptesprezece ore pe zi, pentru echivalentul a o mie de franci pe zi, studiind ștințele economice, urmând ca mai târziu să le predea altora, la Universitatea din Coimbra. Pe scurt, avea o misiune bine definită: să se pregătească. Vremurile se pretau la așa ceva.
Pe de altă parte, era necesar ca Salazar să se perfecționeze în domeniul științelor economice pentru a aduce servicii Bisercii catolice ce-l susținea. Mai mult chiar, Salazar trebuia să fie în serviciul Bisericii chiar din interiorul instituțiilor laice.
În perioada de început a secolului al XX-lea, Portugalia încerca din nou să devină acea mare putere ce fusese pe vremea marilor descoperiri geografice, când flota sa străbătea mările și oceanele lumii, cucerind în folosul monarhiei lusitane teritorii de o bogăție uimitoare. Deocamdată, Portugalia trăia doar din amintirea vremurilor glorioase. În schimb, prezentul era sufocant de apăsător. Că le făcea sau nu plăcere, portughezii trebuiau să recunoască un lucru jenant pentru istoria lor națională: rataseră punerea în valoare a propriului lor imperiu colonial. Situația era mai mult decât dezastruoasă. În metropolă, industria grea nu exista sub nicio formă. Agricultura nu progresase cu nimic, continuând să fie arhaică din cauza proprietarilor de pământ, reticenți la tot ceea ce era inovator în exploatarea terenurilor. Din această cauză și nu numai, în 1910, monarhia este dată jos de la putere, de către o republică fragilă și oarecum îmbătată de dorința de a instaura neapărat progresul, în Portugalia. Țara este cuprinsă de febra anticlericală. Politicienii fac exces de putere. Liberalii și democrații, naivi, se sfâșie între ei. În șisprezece ani, vor începe șaisprezece mici revoluții și vor forma patruzeci și trei de guverne. Deși, prin debarcarea monarhiei, Biserica pierde mult din putere, nu se sperie. A mai trecut prin astfel de situații critice și știe, din experiență, că astfel de momente nu durează mult. Deocamdată, trebuie să reziste cu orice preț.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
