Teatrul și-a luat și și-a impus prezența ca o pâlnie, ca un receptacol suspendat aparent, unul în care sunt atrase, subțiate și aduse în lume caractere și situații însoțite de textul, de imaginile și de decorurile lor în această desăvârșită formă, recompuse toate de această subțiere impusă de convulsiile necesare acestor transformări, acestor deveniri pe care autorul le poate mânui și face cunoscute, pe care le poate manevra în așa fel încât ele să fie în continuare astfel, în aceste noi forme și noi siluete mult mai dispuse și disponibile să se lase văzute, ascultate și cunoscute.
Carmen Duvalma ne apropie și ne face cunoscute aceste momente ale operei lui Eugen Ionescu în eseul pe care ni-l propune pentru lectură, pentru a ne înlesni apropierile necesare care pot conduce la înțelegerile operei ionesciene propuse de ea. Eugen Ionescu și lumea refugiului total are în cuprinsul ei expuse aceste desfășuri și detaliile lor necesare pentru parcurgerea și definitivarea acestei călătorii (în)spre adâncimile operei dramaturgului, ale teatrului pe care el l-a scris și l-a impus ca un unic fel de a (ne) arăta lumea și limbajele completate de gesturi noi ale ei. Toată originalitatea dramaturgului s-a mutat firesc în aceea a analizei și a interpretării teatrologice pe care Carmen Duvalma ne-o face acum cunoscută.
Prin utilizarea spațiului capcană reprezentat de cerc, locul din care personajul ionescian nu mai are nicio posibilitate de a scăpa, autorul accentuează destinul tragic al acestora. Astfel, se poate remarca existența fenomenului de încercuire a personajului; această încercuire copleșește individul în Scaunele, fiind un motiv emblematic în piesă, reprezentat nu numai prin aducerea repetată la nesfârșit a scaunelor pentru musafirii inexistenți, dar și prin spațiul circular interior și cel exterior al apei care înconjură totul, simbolizând moartea personajelor…
Suntem conduși încet, încet printre oglinzile paralele necesare arătării împreună a lumilor de pe scenă și a scenelor din lume pe care dramaturgul le identifică și le așază în textele lui, iar în continuare ne lasă (cu)prinși la rândul nostru în aceste imagini care se multiplică și care ne conving că suntem la rândul nostru în fiecare dintre aceste scene pe care autoare le construiește la rândul ei pentru cititori, scene care ne arată și lumile de dincolo de ele, cele care impun simțirea transcendentului și a catharsisului prezente care se impun odată cu lumile expuse, spuse și (re)prezentate de ele în cuvintele ce le (de)formează continuu. Suntem astfel mutați în lumea ascunsă a simbolului, a nevăzutului pe care putem să îl descoperim (și) aici, în fața scenei ce ne este deschisă și descrisă de Carmen Duvalma în eseul ei.
Nostalgia paradisului sau mitul paradisiac există în toate religiile lumii, fiind legată de spațiul și de timpul sacru, la care omul modern mai speră încă să aibă acces, ca o întoarcere in illo tempore, așa cum o analiza M. Eliade, văzând-o ca o obsesie a regenerării veșnice, în Le mythe de l’eternel retour, având semnificația unei „dorințe de a te afla mereu și fără strădanie în inima lumii realității, și, pe scurt, dorința de a depăși în chip firesc condiția omenească și de a regăsi condiția divină; un creștin ar spune: condiția dinaintea căderii în păcat”.
Simbolul grădinii a existat în toate civilizațiile popoarelor, fiind asociat cu Paradisul, în mitul biblic, în civilizația Romei antice, în civilizațiile japoneșe și persane…
Eugen Ionescu și lumea refugiului total este un excurs despre posibilitățile realului de a se muta în imaginar, de a fi mutat într-o lume fictivă construită de autor și mai departe de a-i fi așezate toate pe o scenă, la vedere și în perspectiva descifrării și a înțelegerii întregilor asemenea reprezentări și expuneri facilitate de scrierea lor, de gândul acesta continuu al autorului pieselor de teatru de a muta lumea în și pe scenă, de a-i asigura acea nemurire posibilă prin multele reprezentări ce i se pot aplica și prin punerea în scenă arăta. Aceasta și este menirea oricărei piese de teatru, aceea de a fi mereu în timpul prezent, mereu aici și acum așezată într-o perenitate continuă.
În majoritatea pieselor lui Eugen Ionescu, casa devine un loc malefic, în care protagoniștii se simt în nesiguranță, disperați, invadați de obiecte proliferante și copleșiți de lumea sufocantă din jurul lor…
Carmen Duvalma ne propune toată această serie de inițieri în lumea teatrului, în lumea teatrului lui Eugen Ionescu și în fiecare ditntre posibilele reprezentări ale lui, în așa zisul firesc al absurdului pe care acest scriitor l-a introdus în lume și în existențele și reprezentările ei. O lume explicată în termenii teatrologiei înglobate în eseul construit de ea cu sprijinul textului ionescian devorator și neobosit în a oferi metode și modele de a fi înțeles și interpretat. Cartea ei ne pune la dispoziție încă o treaptă care facilitează urcarea spre înălțimile ionesciene în care a fost urcată și lăsată să respire lumea și fiecare nouă scriere și reprezentare a ei.
Gabriel Enache
