Poezia nu renunță ușor la profunzimile în care își poate expune și în care își poate face cunoscute cu ușurință stările, poveștile și cât mai multe dintre intensitățile și cuprinderile lor, iar mai departe le face cunoscute astfel, în fiecare dintre aceste așezări în text și în interpretările lor, interpretări care asigură accesul spre aceste profunzimi, în corpul lor disponibilizat astfel să primească și să accepte privirile care să și le asume, și mai departe să își asume înțelegera lor. Alegerea acestor aspecte, ale așezării în cuvinte pentru a-și desface înțelesurile și cuprinderile este un exercițiu puternic empatizat de cel care caută sensuri, căi și drumuri de acces în acest corp sofisticat și puternic senzorializat. Este totodată un lung și intens exercițiu de autocunoaștere, de autoînțelegere și de apropiere continuă de fiecare dintre aceste stări și de fiecare dintre mișcările acceptate de ele.
Alexandru Mircea a căutat exact această cale de acces, și multe alte feluri de accesare în structura poeziei, în posibilitățile de ințelegere și de interpretare ale ei, iar în continuare o permanentă asumare de condiții propice menținerii acestor intensități și posibilități de amplificare ale lor. Pașii și i-a făcut vizibili în cuvinte, în acele cuvinte în care sunt așezate momentele căutării firelor și reperelor conducătoare în corpul disponibilizat de acum pentru cunoaștere, pentru apropiere și pentru asumarea și așezarea lor la îndemâna necesarelor înțelegeri.
Avem această nestrămutată credință în forța sacră a cuvântului scris, considerat mult mai modelator decât fapta. De data aceasta, exprimarea capătă valențele unei simplități ascetice din care lipsește viziunea mistică a unui înger de foc care nu pedepsește, folosindu-și însușirile în unicul scop de a metamorfoza răul în bine.
Mântuirea prin poezie, de Alexandru Mircea este un manual despre modul și modurile în care se pot face pașii spre și în normele apropierii și ale înțelegerii de stările poeziei, de manifestările și de așezările ei în fiecare dintre corpurile dispuse și disponibile să le primească, să le pună în continuările firești ale poveștilor ei, ale tuturor întrupărilor care îi sunt necesare pentru a-și face mereu cunoscută perenitatea, continua trăire și împărtășirile ei. Ne sunt aici aduse din clarobscur în lumină mai multe aspecte în care se pot pune și impune cuvintele poeziei, mai multe feluri ale ei de a-și face cunoscută versatilitaea și febrilitatea pe care i le exprimă cuvintele și tot ce ele mai departe alimentează și încurajează.
Tragismul vieții personale se accentuează din momentul în care scriitorul devine conștient de dualismul său, de existența în ființa sa a două tipuri de manifestare, antinomice, una devenind expresia acceptării cotidianului tern, în care se complace dintr-o prea multă îngăduință, iar cealaltă fiind realizarea unei sensibilități care facilitează înțelegerea a ceea ce este neștiut și nevăzut pentru ceilalți. Tocmai aceștia din urmă vor constitui subiectul preocupărilor estetice, al configurării unei creații care, pornind tocmai de la starea gregară încearcă să identifice și să scoată la lumină ceea ce zace agonic în sufletul oamenilor.
Suntem aduși firesc în mai multe reprezentări ale poeziei în corpuri și în simțurile lor mai mult sau mai puțin fizice, mai mult sau mai puțin metafizice și astfel suntem familiarizați cu aceste accese inconștiente ale trăirilor ei, aleînțelegerii acestei utopii continue dezvoltată în viața unui poet de toate aceste reprezentări și de fiecare dintre acceptările impuse de ele. Alexandru Mircea ne facilitează aceste accesări în luminile disponibilizate de aprinderile concentrice întreținute și sublimate mai departe de poeme, de părțile vizibile și mai puțin vizibile ale alcătuirilor și ale dezvăluirilor lor. Mai departe se lasă acceptate și asumate empatiile necesare pentru ca tot ce este nou să se poată plia și așeza pe noua structură a noului corp, și în noul relief al noului peisaj asumat, și disponibilizate pentru aceste alăturări, amplificări și completări.
Poetul este picătura de ploaie, gândul hoinar, firul de iarbă, frunza-ngălbenită, raza de soare. El este prin iubire tot ceea ce deschide calea către melancolie și înalță către purificare. Metaforele iubirii reprezintă etape ale apropierii de inefabilul din care, până la urmă, nu rămâne decât amintirea unui vis ce se constituie într-o primordialitate irepetabilă în succesiunea secvențelor temporale.
Mântuirea prin poezie ne face cunoscute temele prin care se ușurează accesul necesar spre profunzimi în înceracrarea de înțelegere și de interpretare a poeziei și ale stărilor și intensităților ei. Este cartea prin care Alexandru Mircea ne propune așezarea firească în toate aceste ipostaze, înțelegerea acestor experiențe ale extazului care ajută și conduc spre finalizarea acestor călătorii și la cunoașterea in extenso ale momentelor formatoare încăpute în corpul lor. Toate sunt adunate și aduse aici pentru ca prezentul înțelegerii lor să poată să rămână un continuu și mereu deslușit accesoriu necesar definitivării acestei călătorii.
Notă: Alexandru Mircea este pseudonimul folosit de Mircea Alexandru Cotîrță pentru a-și expune și pentru a ne face cunoscut acest scurt și concis curs de înțelegere și de comentare a poeziei și ale tuturor formelor și transformărilor ei încăpute în stările ei. Toate acestea i-au reușit și rămâne ca mai departe să le continue și să le desăvârșească tot firesc, tot cu fiecare dintre stările libertății pe care i le-a dat și i le-a pus la dispoziție înțelegerea și interpretarea lor.
Gabriel Enache
