Un parcurs, un drum poetic este completat cu un zbor, cu o rămânere în spațiul de aer în care cuvintele își trimit și își fac cunoscute împărtășirile toate. Fiecare mișcare a acestor stări luminoase se răsfrânge și se lasă înțeleasă în continuare în toate aceste cuprinderi pe care poezia nu obosește să le țină în structurile ei, să le facă vizibile și să le încapă. De aici, din gesturile înalte se poate urmări coborârea, coborâre care deslușește oricare spunere depre tot acest traseu, despre fiecare moment încăput și desăvârșit de această călătorie, de toate încercările ei care se mută firesc mai departe în cuvinte, în așezările lor pe hărțile sufletului astfel desenat.
Carmen Duvalma și-a început, și-a continuat și a finalizat acest traseu impus de trăiri, de dureri, de încercări și de oricare sentiment încăput în toate aceste corpuri și visuri, în întregile lor desfășurări și înțelegeri propuse, impuse de poezie și de neliniștile ei permanentizate continuu în fragilul ei corp, în desfăcuta ei minte și în fiecare cuprindere ce s-a putut așeza acum și aici.
Să vezi lumea
printre degetele subțiri și transparente
ale unei ființe care prinde contur
devenind mișcare numai în ochii tăi,
dincolo de fereastra de care se reazemă
un colț cuminte de lună.
Să vezi lumea dincolo de fereastră…
Să vezi ce se poate vedea doar în tine, să vezi și să simți numai tu și să le duci pe toate în aceste cuvinte copleșitoare, în aceste stări încărcate și alimentate de ele în fiecare moment al scrierii, al spunerii. Acestea sunt stările și coordonatele visului ce stă să se desfacă și să se alăture acestor împărtășiri, acestor povestiri despre toate transfigurările și transformările induse de ele. Visul este acel conductor ce transportă viața în încăperile lui după care o aduce înapoi curățată, limpede, clară și așezată în toate luminile lor disponibile.
Pândeam cum mi se topea umbra în asfalt
și mă ascundeam după spatele cald al unui cuvânt.
Numai timpul se îngâna cu povara asfaltului
când îl călcau secunda și vântul…
Ultima treaptă a cărții Un curcubeu ne iubește pe cer, de Carmen Duvalma este chiar visul, este chiar această sigură și definitivă eliberare pe care poeta o tot caută în zonele cunoscute sau doar intuite ale vieții, în fiecare dintre teritoriile pe care i le face accesibile poezia și structurile ei care îi primește, care îi acceptă toate stările încărcate de aceste căutări, de fiecare rostogolire a lor ce trage după ea întregul corp cu toate viețile lui cunoscute sau nu. Carmen Duvalma își încheie astfel dansul cu această carte într-o continuă reverie, una modificată discret de fiecare cuvânt al poeziei care o încape și care îi face distinctă orice siluetă, oricare formă în care se poate așeza și cu care poate merge mai departe.
Dincolo de fereastră
este o plecare din tine către altcineva,
un zbor fără sfârșit când încă nu poți zbura,
un dor de moarte când încă nu poți muri,
o tristețe ca o rană, ucigându-ți urmele în timp,
o voce înaltă și sensibilă tremurând printre oglinzi
și muguri verzi crescând prin sticlă…
Visul este încăperea în care poezia scrisă de Carmen Duvalma se poate așeza și își poate reîncărca toate forțele, toate trăirile și stările completate de ele, iar mai departe rămân toate pregătite pentru noile plecări, pentru fiecare gând care include evadarea și transformările ei în toate sferele pe care scrisul și libertățile lui le conțin și le fac cunoscute în cuvinte, în fiecare text mutat de autoare în lume. Suntem martorii tuturor acestor desprinderi și ale fiecărei zbateri impuse de ele, iar în continuare suntem mutați și ținuți în starea de contemplatori ai întregului acest sofisticat și empatic proces.
Gabriel Enache
