Poezia oferă întotdeauna posibilități vaste de a primi, de a așeza și de a se împărtăși afectiv în întreaga galerie cu sensibilități adunate, recuperate și puse în cuvinte, în toate acele cuvinte pe care le putem înțelege astfel cu o mai mare ușurință, cu o mai mare deschidere, cuvinte care împărtășesc și Îngreunează plăcut firea celui care le acceptă, care le conturează și care și le adaugă. Nu este ușor și nici la îndemână pentru cititor să își alăture toate aceste trăiri și situații ale lor, însă cine reușește va putea să mențină și să ducă cât mai departe toate aceste transformări, toate efectele lor și pe fiecare dintre ele să le poată amplifica mai departe continuu.
George D. Piteș are aceste însușiri de poet și de artist, însușiri pe care i le-a așezat în fire poezia împreună cu toate adăugirile ei care i s-au lipit de corp și pe care mai departe le poartă cu siguranță ca pe niște trofee definitive, trofee pe care doar un poet le poate arăta în formele acestea, în toate aceste orbitoare străluciri și sclipiri ale lor. În fiecare dintre versurile lui se simt efectele și afectele acestor sensibilități scoase din profunzimile sale și aduse la lumină, la vedere, în cuvinte și continuate în fiecare dintre efectele lor ce reverberează și însemnează locul și firea unde au ajuns.
Oglinzile în brațe strâns ne poartă Chiar dacă amintire am rămas Doar ele ce mai cred sublimul ceas
Ce ne-a unit într-o uitată soartă
În volumul Valuri cu ochii de smarald este scoasă în evidență și subliniată privirea și aspectele și efectele ei, privirea ce strânge straturi după straturi de imagini pe care le urcă din adâncimi și le explodează în exteriorul pus la dispoziție de poet pe acet teritoriu ce se extinde odată cu fiecare pas făcut în relieful și în alcătuirile lui, cu fiecare poem ce se așază ca reper pentru următorul care urmează, care vine și îl completează coerent și fluent ca un cântec lung pe cel dinainte adăugând suprafețe după suprafețe noi pentru cel care vine, care îi urmează și care continuă extinderea, expunerea și desăvârșirea locului care își crește astfel corpul și își gândește con-struindu-și fiecare dintre încăperile în care golirea sensibilităților se poate desfășura și își poate continua și multiplica imaginile ce însoțesc toate cuvintele ce o alcătuiesc.
Pe cer, trei rime tandre vreau să cos
Din infinitul clipei azi mușcând
Ca tainița clepsidrei deschizând S-aduc iubirii ultimul prinos
Totul este conceput și scris ca un lanț, lanț căruia i se adaugă za după za, căruia i se simte imediat uniformitatea și siguranța desfășurării lui, aceea ce încurajează orice fel de ancorare a autorului în lumile văzute sau nevăzute, în cele existente sau încă nefăcute, în tot ce a fost și în tot ce urmează și adaugă. Poemele expun o continuitate acaparatoare densă și vizibilă, inteligibilă, disponibilă totodată să se mute, să impună un transfer în privire, în firea și în tot ce corpul celui ce le acceptă mai poate să primească și să înțeleagă. Toate acestea propun o recunoaștere a unor momente uitate care sunt acum readuse la viață, o întoarcere în timp și în fiecare dintre vremurile încăpute în el, iar mai departe se înțelege adăugarea care se transferă și care devine însușire.
Coboară Luna tandru printre dealuri
Tresare lacul scurt, înfiorat De-o briză rătăcită mângâiat Molatec aruncându-sepe maluri…
George D. Piteș deschide spații mari pentru a-și expune și pentru a ne spune despre sensibilitățile lui trăite, asumate și duse cât de mult a putut, cât mai mult și cât mai departe, și face în așa fel ca galeria cu sensibilități pe care a conceput-o și căreia i-a dat înfățișări nenumărate să fie disponibilizată pentru cei care vor astfel să se recunoască, să se regăsească și să se înțeleagă în toate aceste reprezentări ale poetului despre sine, despre lumile întâlnite și locuite de el, despre (i)realitățile în care a trăit ce și cât a putut și despre fiecare dintre pașii pe care i-a făcut în toate aceste teritorii pe care acum le-a cartografiat și le-a adus la îndemâna noastră aici.
Gabriel Enache
