Lumea, condusă de bolnavi (34)

Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
De regulă, bolnavii de psihonevroză obse-sională nu sunt ușor de reperat. Pot fi identificați doar după faptul că îndoielile, scrupulele pe care le au le blochează gândurile și acțiunile. Felul ezitant prin care iau cea mai măruntă decizie, scoate în evidență îndoielile care-i macină. Președintele Johnson a trecut prin astfel de momente. Cei bolnavi de psihonevroză obse-sională mai pot fi identificați și prin faptul că au mereu nevoie de o persoană în preajma lor, mereu aceeași, care, fie le confirmă că este bine ceea ce fac, fie își asumă rolul de țap ispășitor atunci când bolnavul de psihonevroză obsesion-ală ia o decizie greșită. Vicepreședintele Humphrey a avut acest rol ingrat pe toată perioada cât a fost Johnson președinte al Statelor Unite. Obiceiul de a da vina pe altcineva, un alt semn ce confirmă nevroza obsesională, s-a manifestat la Johnson în timpul funerarilor lui Winston Churchill. Toate capetele încoronate, toți președinții din lume s-au dus la Londra. Răcit, Johnson a trimis în locul său pe reprezentantul Curții supreme, Earl Warren, deși Humphrey era disponibil. De ce nu a respectat Johnson protocolul? Deoarece, după cum s-a aflat ulterior, lui Johnson îl displăcea ca Humphrey, cu ocazia funeralilor, întâlnindu-se cu puternicii lumii, să vorbească cu aceștia despre el.
Comportamentul mental rigid scoate în evidență nevoia de perfecționism a bolnavilor de psi-honevroză obsesională. Folosesc ritualuri care, în mintea lor, îi ajută: unii recită tabla înmulțirii sau marile momente din istoria lumii ori a țării lor, alții se scoală chiar și de douăzeci de ori pe noapte pentru a verifica dacă gazele sunt închise sau se spală pe mâini de mai multe ori într-o zi. Când tendințele lor sadice depășesc limitele, se constată că au unghiile murdare, că brusc devin dezordonați. De asemenea, nu mai țin cont de nimic și încep să înjure pe toată lumea. Se izolează nemaifiind capabili să suporte pe nimeni în preajma lor. Devin melancolici, încep să plângă fără un motiv anume, ceea ce a observat ziaristul C. Sulzberger că se întâmplă de multe ori cu Johnson. Uneori, fără un motiv întemeiat, încep să fure, doresc să se sinucidă sau practică exhibiționismul. De cele mai multe ori chiar fac aceste lucruri. ĩn alte cazuri, devin schizofrenici ceea ce certifică faptul că nu mai sunt capabili nici să se controleze, nici să se apere din momentul în care o iau serios la vale. Imaginea pe care o oferă bolnavii de psihonevroză obsesională este tristă.
Referitor la Richard Nixon: în cele șase luni care au urmat după ce a devenit președintele Statelor Unite, a fost limpede pentru toți ca la Casa Albă s-a impus un nou stil. De asemenea, a devenit clar pentru medicii acreditați la Casa Albă că președintele Nixon prezenta simptomele unei psihonevroze serioase. ĩn timpul lui John-son, Casa Albă se transformase într-un adevărat fort. Cu Nixon, Casa Albă devine un bunker inexpugnabil. Un formidabil aparat de securitate îl izolează pe Nixon de Statele Unite și de restul lumii. Nixon va avea o super echipă de supraveghere, o superpoliție și un grup de profesioniști ce scotocesc 24 de ore din 24, în jurul Casei Albe pentru a strangula din fașă orice tentativă de atentat la adresa președintelui țării. Nixon strânge în jurul său doar trei persoane, ce trebuie să stea permanent în umbra sa, capabile, sub aspect nervos, să suporte spaimelor sale majore, dar și izbucnirile sale neașteptate de furie: Harry Rob-bins, zis Bob Haldeman, John Ehrlichman, un evreu austriac, și Henry Kissinger. Acesta din urmă, pentru a fi pe placul șefului său, va adapta practica diplomatică la mizantropia patologică tot mai mare de care începe să dea dovadă Nixon. ĩn felul acesta, diplomația americană va deveni una ce va depinde de zborul cu avionul. Folosind un Boeing 707, plin până în vârful eleroanelor cu tot felul de “jucărioare” electronice, el se va deplasa, sărind asemenea unui purice, din Stat în Stat. Datorită puternicelor emițătoare din avionul său, transformat astfel în birou de lucru, indiferent de locul din lume unde se afla, comunica permanent cu omul invizibil de la Casa Albă. Fără să-și dea seama, Nixon ajunsese să-l imite pe un alt mare obsedat celebru, Howard Hughes ce se retrăsese într-o autoiuzolare totală, un om extraordinar de bogat, dar inegalabil de trist, ce ajunsese să trăiască insuportabil de murdar și de nebărbierit, ce conducea imperiul său industrial, fără să se mai arate cuiva la față, indiferent că era străin sau rudă. Spre deosebire de Hughes, Nixon mai scotea capul afară pentru a semna, oriunde în lume, tratatele pe care le perfectaseră, în secret, ai săi. Sau pentru a se închide în alt blockhaus, de cealaltă parte a Statelor Unite: reședința sa particulară, la San Clemente, în California.
ĩncepând cu anul 1940, fiecare președinte al Statelor Unite și-a arogat o putere din ce în ce mai mare, în detrimentul instituțiilor Statului. Acesta a fost cazul cu Roosevelt, Truman și John Kennedy. Același lucru s-a întâmplat și în timpul mandatului lui Johnson. ĩncă de la începutul primului său mandat, Richard Nixon a împins puterea executivă la maximul ei posibil, în comparație cu celelalte instituții. Mai mult chiar, cu de la sine putere, în comparație cu predecesorii săi de după 1940, a depășit limitele bunului simț, dacă putem vorbi de bun simț, în politică. Astfel, Richard Nixon va ajunge să calce în picioare legile, pentru simplul motiv că se credea intangibil de pe poziția sa de președinte de Stat. Când Haldeman sauEhrlichman le înmânau directivele secretarilor, spuneau invariabil “Faceți asta. Fără comentarii.”, ceea ce însemna că totul pornea de la Nixon. Când Kissinger lega și dezlega ițele diplomației sale de cangur, lăsând impresia că procedează după cum îl taie capul, în realitate nu mișca un deget fără aprobarea lui Nixon. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să întrebe dacă președintele Nixon este cel care i-a ordonat lui Kissinger să facă asta sau asta. Din 1969, acesta a fost ritmul vieții politice la Casa Albă. O politică ambiguă în spatele căreia se ascundea autoritarismul de fier al președintelui.
Din acest an, apoi din 1970, în loc să se reducă, războiul din Vietnam va crește în intensitate, în ciuda a ceea ce promisese Nixon, în timpul campaniei sale electorale. Pe de o parte, din cauza temerii că se va extinde comunismul în lume, iar pe de altă parte, industria nord-ameri-cană de război trebuia să obțină același profit, dacă nu cumva chiar mai mult decât în anii precedenți. Era clar că, mai devreme sau mai târziu, campusurile universitare vor furniza, ca și restul Statelor Unite, soldați pentru războiul din Vietnam. Acest lucru va declanșa nemulțumirea în rândul studenților. Sute de mii de manifestanți vor asedia Casa Albă. ĩn spatele ferestrelor, Nixon tremură. Nu de frică, de furie. O furie provocată de ura sa împotriva mulțimilor. ĩn contact cu ceilalți, nevroza obsesională nu poate bloca agresivitatea individului, dimpotrivă, o stimulează.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. ĩn altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotărță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dîmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.