69 de ani de la evenimentele din 23 august 1944

Fosta zi naţională a României, serbată înainte de 1989 pe 23 august, are diferite conotaţii în mintea românilor. Ziua de 23 august a rămas în mintea românilor drept cea mai importantă sărbătoare comunistă, marcată cu parade miliare, steaguri şi spectacole grandioase ţinute pe stadioanele ţării. Istoricii amintesc însă că 23 august 1944 este ziua în care România a trecut de partea Aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial, întorcând armele împotriva foştilor aliaţi, nemţii. Astăzi, pentru români, această dată aproape ca şi-a pierdut semnificaţia. Manualele de istorie reţin, totuşi, că, în urmă cu 63 de ani, ţara noastră s-a aflat într-un moment de răscruce. Pe 23 august 1944, pentru a evita un război pe teritoriul României, Regele Mihai a lansat lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaţilor. Ca rezultat, Regele Mihai a scurtat al doilea război mondial cu câteva luni, fiind salvate vieţile a sute de mii de persoane. A permis, totodată, creşterea vitezei cu care avansa Armata Roşie în România şi a oferit în acelaşi timp Armatei Române posibilitatea de a elibera ţara de ocupaţia germană. în absenţa unui armistiţiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici. Armistiţiul a fost semnat trei săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictaţi de Moscova. Lovitura de stat a dus practic la capitulare necondiţionată în faţa Aliaţilor.
Ceea ce puţină lume ştie este că, la 23 august 1944, regele Mihai n-a fost întrutotul cinstit. în „Proclamaţia către ţară” difuzată în seara acelei zile – şi redactată, se pare, de Lucreţiu Pătrăşcanu – suveranul a pretins că întoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri şi că România a beneficiat de condiţii acceptabile. Acest lucru se pare că nu ar fi adevărat.
Dimpotrivă, de la începutul anului 1944, Ion şi Mihai Antonescu începuseră tatonări diplomatice atât pe lângă aliaţii occidentali, cât şi cu URSS. Mihai Antonescu tratase pentru ieşirea României din război la Ankara, Berna, Madrid şi Lisabona. De asemenea, ambasadorul român în Suedia, Frederic Nanu, ca trimis al lui Ion Antonescu, purtase discuţii directe cu omologul sovietic Alexandra Kollontay, la Stockholm. Alţi doi diplomaţi, prinţul Barbu Ştirbei şi Constantin Visoianu negociaseră la Cairo cu aliaţii vestici, trimişi fiind de Iuliu Maniu, cu ştirea şi acordul şefului statului. Regele Mihai însă, deşi ştia toate acestea, a decis să angajeze unilateral România într-un armistiţiu – care însemna de fapt o capitulare. El nu a tratat nimic. Mai mult, armistiţiul s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944, iar regele a refuzat să pună în gardă armata română aflată în calea bolşevicilor asupra întârzierii, ca şi asupra prevederilor reale ale actului, gest ce a dus la căderea în prizonieratul sovietic, între 23 august şi 12 septembrie, a circa 130.000 de soldaţi români, ulterior deportaţi în Siberia. După ce a fost arestat, generalul Antonescu a fost predat gărzilor comuniste ale lui Emil Bodnăraţ, care la rândul lor l-au predat armatei sovietice pe 31 august, în ziua când aceasta a intrat în Bucureşti. El a fost ţinut prizonier în URSS şi nu a fost judecat în procesele de la Nürnberg, fiind adus, în schimb, în România şi judecat de Tribunalul Poporului din Bucureşti. El a fost condamnat la moarte şi executat la 1 iulie 1946. După încheierea războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai inaltă decoraţie sovietică, „Ordinul Pobeda”. Tot drept „răsplată” l-a lăsat pe tron până în ultima clipă înainte de a-l sili să abdice, ca să admire în voie noul drum pe care ţara „se angajase” cu ajutorul său. După război, 23 august a devenit ziua naţională a României fiind sărbătorită cu fast, în fiecare an, de regimul comunist.
Dacă pentru tinerii născuti după 1989 ziua de 23 august nu înseamnă probabil mare lucru, în mod sigur pentru generaţiile „educate” anterior ea are o serioasă încărcătură emoţională. Situată avantajos din punct de vedere calendaristic, începea cu defilarea de rigoare, după care toata lumea ieşea la iarbă verde. Parcurile şi lizierele pădurilor de la marginea marilor oraşe erau înţesate de oameni, mititeii şi berea erau la ordinea zilei, fanfarele, tarafurile şi grupurile folclorice asudau din greu; cu alte cuvinte, tot românul se simţea bine. (S.Ş.)