Psihologia Politică şi Apărarea Socială (CXXXII)

de Gustave Le Bon_
Să nu ne facem iluzii când avem de a face cu superficiala lustruială de educaţie şi cultură pe care o afişează un indigen după ce a intrat în contact cu tipul ero-pean de civilizaţie. Ceea ce arată, în public, indigenul poate fi comparar cu acele veşminte pe care le poartă provizoriu actorul pe scenă, veşminte pe care nu eşti obligat să le priveşti cu de amănuntul. De nenumărate ori, am avut ocazia să discut cu hinduşi instruiţi, educaţi în şcolile anglo-indiene, unii reuşind să parcurgă toate etapele ascensiunii profesionale în universităţile europeene. De fiecare dată, a trebuit să constat că între ideile lor şi ale noastre, între logica lor şi a noastră, între sentimentele lor şi ale noastre există o imensă prăpastie pe care nu o putem trece.
Prăpastia ce există înseamnă că aceste popoare pe jumătate civilizate sau barbare nu vor reuşi niciodatâ să ajungă la nivelul civilizaţiei europeene? Mai mult ca sigur că vor reuşi să ajungă, într-o zi, la nivelul atins de civilizaţia europeană, dar nu dintr-o dată, ci după ce au trecut prin mai multe etape, parcurgând astefel distanţa ce ne separă. Chiar şi strămoşii noştri au cunoscut starea de barbarie. Le-a trebuit aproape o mie de ani de eforturi pentru a ieşi din starea de barbarie în care se aflau, reuşind astfel să poată folosi comorile de gândire lăsate de civilizaţia antică. Se ştie câte schimbări succesive a trebuit să suporte elementele moştenirii culturale antice: mă refer la limba vorbită şi scrisă, la instituţii şi mai ales la artele ce au trecut printr-o serie de adaptări. Creierelor de barbari nu le putea conveni o civilizaţie rafnată, aşa cum a noastră nu poate să convină creierelor popoarelor inferioare.
Legile evoluţiei sociale sunt la fel de stricte ca cele ale evoluţiei fiinţelor organizate. Sămânţa nu devine copac, copilul nu devine adult, civilizaţiile nu ajung la formele lor superioare, decât după ce au trecut printr-o serie întreagă de dezvoltări graduale şi aproape neobservabile în lenta lor succesiune. Putem, prin adoptarea de măsuri violente, să dăm peste cap evoluţia inevitabilă a popoarelor, – aşa cum putem opri dezvoltarea unei seminţe, zdrobind-o, – dar nu ne este dat să avem forţa necesarăp pentru a modifica legile evoluţiei sociale, înaintarea popoarelor spre civilizaţiei.
***
Unul din principalele motive de ordin psihologic ale neputinţe noastre de a impune civilizaţia noastră popoarelor inferioare poate fi exprimat printr-o scurtă propoziţie: este prea complicat pentru ele. Mentalitatea lor poate fi modelată doar de educaţia, instituţiile şi credinţele ce sunt pe înţelesul lor, nedându-le peste cap modul lor de a exista.
Aceasta este civilizaţia musulmană şi în felul acesta se explică marea influenţă, aparent misterioasă, pe care o au avut-o musulmanii şi continuă să o aibă asupra popoarelor din Orient. Popoarele cucerite de musulmani, sunt, în mare parte, orientali ce au sentimente, nevoi, obiceiuri de viaţă foarte asemănătoare cu ale lor. în consecinţă, asimilând elementele fundamentale ale civilizaţiei musulmane, aceste popoare nu au trebuit să suporte modificările radicale pe care le presupune adoptarea unei civilizaţii occidentale complicate în formele ei de manifestare socială.
Istoricii au pus formidabilul ascendent moral şi intelectual pe care-l au musulmanii, în lume, pe seama forţei lor materiale. în prezent, nu trebuie să ignorăm că civilizaţia musulmană continuă să se răspândească în lume chiar şi după ce puterea sa politică a fost anihilată. în China, Coranul are 20 de milioane de adepţi, ţara unde mahomedanii n-au avut niciodată, niciun fel de putere; în India, avem 50 de milioane de adepţi, adică cu mult mai mult decât în perioada de apogeu a dominaţiei mongole. Trebuie să constatăm că numărul adepţilor Coranului creşte permanent. După romani, mahomedanii sunt singurul popor civilizator ce a reuşit să determine rasele cele mai diferite să adopte elementele fundamentale pentru orice cultură socială: religiile, instituţiile şi artele. Departe de a fi în pericol de a dispare, influenţa mahomedanilor creşte în fiecare zi, ajungând, în prezent, să depăşească limitele pe care le-a atins în perioada splendidelor epoci ale puterii lor materiale. Coranul şi instituţiile apărute datorită acestuia sunt aşa de simple, aşa de mult în concordanţă cu nevoile popoarelor primitive, încât trecerea la mahomedanism s-a făcut mereu fără niciun fel de dificultate. Peste tot pe unde au trecut musulmanii, chiar dacă aceştia nu au fost decât nişte simpli negustori, găsim lăsate de ei instituţiile şi credinţele coranice. Oricât de departe au ajuns exploratorii moderni în Africa, ei au descoperit triburi ce adoptaseră islamul. Actualmente, musulmanii civilizează populaţii din Africa, în măsura în care acest lucru poate fi făcut, extinzându-şi puterea pe misteriosul continent, în timp ce europeeni ce parcurg Orientul, fie de pe poziţii de cuceritori, fie ca negustori, nu reuşesc să lase, în urma lor, nicio rmă de influenţă morală.
***
Concluzia acestui capitol şi a celor precedente este destul de clară. Nici cu ajutorul educaţiei, nici cu instituţiile, nici folosind religia, nici recurgând la cine ştie ce mijloc de convingere, europeenii nu sunt capabili să exercite vreo acţiune civilizatoare rapidă asupra orientalilor, şi cu atât mai puţin asupra popoarelor inferioare.
Evoluţia istorică recentă a Japoniei nu contrazice cu nimic concluziile precedente. Neputând să analizez în detaliu acest caz particular al unui popor ce a ajuns deja la un grad înalt de civilizaţie, lăsând impresia că a schimbat-o cu un alt tip de civilizaţie, mă voi limita să punctez esenţialul. Prin adoptarea, în totalitate, a tehnicii europeene, japonezul nu a modificat nici legile sale fundamentale, nici religia sa, nici caracterul său. Practic, japonezul a rămas acelaşi baron feudal pe care tehnica l-a readus la viaţă, învăţându-l să folosească locomotiva şi tunul. Credeţi că noul tip de educaţie i-a modificat mentalitateas? Cu atât mai puţin sufletul japonezului, varietatea aparentă a vieţii exterioare a japonezului ascunzând europeanului fixitatea vieţii sale interioare.
Orice s-ar spune, niciuna dintre naţiunile pe care am încercat să le colonizăm nu aveau – în momentul în care le-am cucerit – o cultură comparabilă cu cea a vechii civilizaţii japoneze. Deci, putem afirma din nou că speranţele noastre de a asimila sau emancipa un popor cucerit sunt doar nişte periculoase himere. Să le lăsăm indigenilor obiceiurile, instituţiile şi legile lor. Să nu încercăm să le băgăm pe gât angrenajul administraţiei noastre complicate, ci doar să ne mulţumim cu exercitarea unei tutele superioare. Pentru a junge în acest stadiu, trebuie să reducem numărul enorm de funcţionari coloniali, trebuie să cerem efectuarea unui studiu aprofundat al moravurilor, al obiceiurilor şi al limbii vorbite de indigeni. De asemenea, să fim capabili să le asigurăm o situaţie considerabilă, capabilă să le confere prestigiul necesar.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.