de Gilbert Guilleminault, coordonator_
în cea mai mare parte a timpului, camerele erau răcoroase. Lemnul pe care-l trimeteau ţăranii pentru făcut focul, făina albă sau păsările de curte, totul era trimis de Lenin ospiciilor. Cei patru locatari ai apartamentului luau masa împreună, în bucătărie: de cele mai multe ori, consumau o sticlă de caşa şi un pahar de lapte. Iar dacă cei patru, inclusiv servitoarea, foloseau vesela de aur a lui Nicolae al Il-lea, aceasta era din cauza faptului c-au fost singurele vase ce nu s-au spart în urma nenumăratelor asalturi la care a fost supus Kremlinul.
într-o zi, a venit la Lenin un muncitor să-i ceară ajutorul pentru familia sa. Când i-a văzut haina ponosită, încălţămintea învechită, apatamentul aproape fără mobilă, muncitorul a rămas în pragul uşii, ezitând să mai spună ceva.
„Cu ce vă pot ajuta? – l-a întrebat amabil Lenin.
- Oh ! tovarăşe, i-a răspuns omul dându-se cu un pas înapoi, scuzaţi-mă… Vizita mea nu mai are niciun sens… Văd că nici dumneavoastră nu aveţi tot ce vă trebuie. Trăiţi în lipsuri ca şi noi !”
Fanya Kaplan, când a intrat în apartamentul lui Lenin, nu a comentat nimic când a văzut aspectul sărăcăcios al camerei. S-a limitat doar la relatarea vieţii ei. Era foarte tânără când părinţii săi au fost obligaţi să fugă în străinătate pentru a scăpa de persecuţiile Okrainei. A trebuit să se descurce de una singură pentru a-i creşte pe cei şase fraţi şi surori. La douăzeci şi cinci de ani a fost condamnată la unsprezece ani de muncă forţată pentru că a încercat să ucidă un funcţionar al ţarului. Revoluţia a scos-o de la ocnă. Iar acum, cei mai buni dintre tovarăşii ei de luptă au fost exterminaţi de către bolşevici…
Când au adus-o paznicii, Lenin şi-a pus pardesiul, şi-a îndesat şapca pe cap şi, în ciuda faptului că nu se refăcuse încă de pe urma rănilor, s-a dus personal, pe jos, la sediul Politburo-ului:
„- Vreau ca această femeie să fie lăsată în viaţă, a cerut el. - Să fie graţiată? – spuse cu voce ridicată, uimit, un comisar. Vă amintesc că şase mii două sute de arestări au avut loc în urma acestui atentat, iar opt sute de contra revoluţionari au fost deja împuşcaţi, tovarăşe ! Oare va trebui să schimbăm metodele pe care le-am folosit până acum?”
Iar Trotsky, ce era de faţă, a adăugat pe un ton rece:
„- E total lipsit de logică revoluţionară, ceea ce spui, dragul meu Ilici. Nu tu ai spus că revoluţia nu poate reuşi dacă nu folosim teroarea? Dacă nu-i împuşcăm acum pe cei ce se-ndoiesc de justeţea revoluţiei, vom fi obligaţi mâine să ordonăm executarea a alţi zece mii de muncitori.”
Până atunci, într-adevăr, Lenin personal a dat nenumărate exemple în aplicarea acestei îngrozitoare logici revoluţionare.
Când Sverdlov, preşedintele Comitetului Executiv, venise personal să-l anunţe că familia imperială fusese masacrată la Ekaterinimburg, nici măcar nu şi-a luat privirea de pe hârtiile aflate pe birou şi, fără să comenteze, a continuat discuţia despre proiectul de lege aflat în curs de aplicare.
Mai era şi povestea ce le plăcea comisarilor guvernului s-o spună tinerilor camarazi.
într-o zi, în cursul unei întâlniri în grup, Lenin i-a strecurat un bilet lui Dzerjinsky, recent numit la conducerea Cekei;
„- Câţi contra revoluţionari avem, acum, în închisoare?, era scris pe bilet. - O mie cinci sute”, a scris Dzerjinsky pe bilet, dându-i-l înapoi.
Lenin a făcut o cruce în dreptul cifrei, înmânând din nou lui Dzerjinsky biletul. A doua zi, în zori, toţi contra revoluţionarii au fost executaţi.
Câteva zile mai târziu, directorului Cekei i s-a explicat că semnul crucii însemna doar fapt că Lenin doar a luat cunoştinţă de numărul prizonierilor, nu că dorea executarea lor. Când i s-a comunicat ce a înţeles şi făcut Dzerjinsky, Lenin n-a comentat, mulţumindu-se doar să zâmbească…
Iar acum dorea să lase-n viaţă o femeie ce a tras în el, o femeia ce a fost la un pas de a distruge reprezentarea vie a revoluţiei !
Nimeni nu a ţinut cont de dorinţa lui Lenin. Fanya Kaplan a fost împuşcată.
„Este pentru prima dată când nu se ţine cont de dorinţa mea, când ceilalţi nu se supun ordinului dat de mine”. a zis Lenin, sprijinindu-se pe perne.
Este adevărat că, la vremea respectivă, Republica sovietică avea parte de zile dramatice. Foametea şi tifosul făceau ravagii peste tot prin ţară. Lenin s-a văzut obligat să pună pe toate zidurile instituţiilor publice următorul anunţ, scris cu litere mari: „Dacă Revoluţia nu-i ucide pe bezmetici, bezmeticii vor reuşii să ucidă Revoluţia.” Aproape peste tot, muncitorii şi ţăranii se revoltau împotriva condiţiilor de viaţă pe care trebuia să le suporte. Lenin şi tovarăşii săi, care se bazau pe o revoltă generală a proletariatului fdin toată lumea, vedeau cum, rând pe rând, planurile lor se duceau de râpă. în Ungaria, dictatura lui Bela Kun nu a rezistat decât o lună. în Germania, asasinarea Rosei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht distrugea cea mai mare speranţă a lor de înfăptuire a unei revoluţii în Vest. Polonia a respins fără prea multe discuţii pe emisarii roşii. Englezii şi francezii instituiseră blocada în jurul Rusiei. Americanii o ameninţau dinspre Extremul Orient. Denikin şi Wrangel, generalii albi, aflaţi în fruntea unei armate bine echipate de către Aliaţi, înaintau în Sud, î#n timp ce Iudenici se apropia de Petrograd. Se părea că puterea sovietelor avea zilele numărate.
Krasin, ce va deveni mai târziu ambasador la Londra, îi va explica, unui vechi bolşevic, venit la Stockhlom, care era adevărata situaţia în acele momente:
„Vrei să ştii ce este, de fapt, actualul guvern? Ei bine, este socialismul pus în practică fără o perioadă de tranziţie, socialism împins până la limitele absurdului. Cu toţii au înnebunit, cu toţii au devenit iresponsabili, inclusiv Lenin. Toată ţara s-a transformat într-un vast coşmar.”
După care a adăugat:
„Bătrâne, nebunia asta nu va dura multă vreme. Vor continua să mai facă câteva prostii, vor mai comite câteva nedreptăţi şi, cănd se va umple paharul, vor fugi din nou în străinătate, ferm convinşi că au uitat să dezbată cum trebuie vreun aspect teoretic al revoluţiei. Din acel moment, vor începe iarăşi să-l citească pe Marx, căutând să ajungă la alte noi concluzii.”
Luptă pe viaţă şi pe moarte la căpătâiul unui muribund
în cameră, Krupskaia a tras perdele ferestrei ce dădea spre dealul peste care se lăsa înserarea. Lenin a privit, zâmbind, pe această femeia care de peste treizeci de ani a dus alături de el o viaţă marcată din plin de duritatea luptei pentru împlinirea revoluţiei.
Când a cunoscut-o, când a întâlnit-o, în timpul primului său exil în Siberia, avea talia subţire, părul lins, strâns la spate, profil asiatic cu ochii mari ce păreau că invadează obrajii înguşti. Acum, faţa ei devenise rotundă, părul rar scăpa în şuviţe din cocul strâns neîngrijit, trupul, ros de boala lui Basedow, plutea în veşmintele lăbărţate. Dar, cu tot aspectul ei diform, ea este mereu prezentă în preajma lui, nescăpându-l din ochi, încercând să-i citească gândurile. De dragul lui a suportat totul fără să murmure, fără să se lase doborâtă de greutăţile vieţii: deportarea în Siberia, trecerea frauduloasă a frontierelor, deghizată în toate felurile, epuizantele drumuri ce părea că nu se mai termină, exilul la Paris, pe strada Marie-Rose, unde au supravieţuit cu o bucată de pâine şi un pahar de lapte pe zi (cincizeci de franci pe săptămână, plătiţi de partid pentru a-i ajuta să trăiască pe ea, mama sa şi soţul ei), iernile petrecute mai mult în frig, misiunile secrete; de dragul lui Lenin a suportat şi prelungita poveste de dragoste cu Ines Armand, mai tânără decăt ea, mai frumoasă, mai deşteaptă, mai strălucitoare, mai apropiată sufleteşte de Ilici, despre care va scrie, în Memoriile ei, pe un ton indiferent: „Când Ines venea la noi, acasă, deveneam mai veseli, aveam mai multă încredere în noi”, înainte de a o plânge ca pe o soră când Ines a murit, în Caucaz, din cauza epidemiei de holeră.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
