de Gilbert Guilleminault,
coordonator_
Juraţii au votat în unanimitate: cei doi italieni, vinovaţi
în seara de 14 iunie 1921, un ford se deplasează cu viteză pe străzile liniştite din Beacon Hill, celebra colină ce domină Bostonul. Fordul îi aduce guvernatorului Statului verdictul ce tocmai fusese dat.
Din maşina oprită în faţa State House-ului sare un ditamai bărbatul ce urcă în fugă scara monumentală.
” – Veniţi din Dedham, domnule Grey? întreabă un detectiv ce se fâţâie de colo-colo pe culoarele întunecoase şi pusti. Guvernatorul vă aşteaptă.”
Coolidge abia ridică capul pentru a se uita la bărbatul ce intrase în biroul său.
” – Ah! Doar o clipă, Grey.”
Foarte calm, scrie o observaţie pe marginea unui paragraf dintr-un dosar. După ce termină, închide dosarul şi-l pune pe birou, în dreapta sa. Meticulos, aşează în ordine creioanele şi suportul pentru cerneală, împingându-le cu grijă spre marginea din faţă a biroului. Apoi, se lasă puţin pe spate, cu mâinile împreunate pe burtă, cu ochii pe jumătate închişi.
” – Vă ascult, Grey. Unde sa ajuns cu povestea Vanzetti?
- S-a terminat, domnule guvernator.
- S-a terminat definitiv, Grey?
- Nu ştiu, domnule guvernator.
- Cum adică nu ştii? Nu sa judecat echitabil? Nu s-a respectat litera Constituţiei?… „
John Herbert Grey, observatorul personal al guvernatorului Calvin Coolidge, se uită fix la bărbatul din faţa sa, un om rece, pe faţa căruia nu poţi citi nimic, cu tenul uşor cenuşiu. Calvin Coolidge nu este un guvernator strălucit şi nimeni nu crede că va deveni vreodată preşedintele Statelor Unite. Deşi toţi cei ce-l cunoşteau nu-i acordau nicio şansă, în 1924, Coolidge va fi ales preşedinte al Statelor Unite de 16 milioane de americani, în timp ce 8 milioane jumătatea l-au votat pe adversarul său, democratul John Davis. Dar până la ziua triumfului lui Coolidge mai erau trei ani. Deocamdată, Coolidge este puţin capabil să vorbească convingător mulţimii, nu este atrăgător, dar cu toate aceste minusuri, reuşeşte să placă foarte mult prin austeritatea vieţii personale. Puritan până-n măduva oaselor, fiu de umili puritani, Coolidge nu crede decât în cuvântul sfânt al Bibliei, în Constituţie şi în puterea Banului.
„- Ba da, domnule, s-a judecat pe deplin echitabil. Dar povestea asta nu-mi place. Martorii acuzării nu pot convinge. Mary Splaine a fost recuzată. Goodridge este un fost condamnat. Lola Andrews
este o prostituată. Toţi îţi lasă impresia deranjantă că recită o lecţie învăţată pe dinafară. Judecătorul Thayer chiar a spus ceva ciudat. A zis: „Verdictul nu s-a bazat pe declaraţiile martorilor oculari, deoarece chiar apărarea ne-a oferit mai multe argumente decât acuzarea şi toţi ne-au spus că niciunul dintre acuzaţi nu erau în maşină.” Atunci, lam întrebat pe ce se bazează verdictul şi mi-a răspuns: „Pe felul cum s-au comportat cei doi acuzaţi, după ce a avut loc crima.” Adevărul este că, timp de trei săptămâni până la arestarea lor, cei doi nu au încercat deloc să se ascundă. Nu şi-au schimbat felul de viaţă. Nu au făcut nicio cheltuială ieşită din comun. Pur şi simplu, cei doi s-au comportat ca nişte oameni nervoşi, cuprinşi de teamă. Din clipa în care au fost arestaţi, cei doi au început să-i mintă pe poliţişti.
- De ce?
- Erau speriaţi. Din cauza afacerii Salcedo, din cauza campaniei împotriva roşilor din Palmer.
- Dacă nu au nimic să-şi reproşeze, nu au de ce să se teamă.
- Au fost năuciţi cu întrebări despre democraţie, despre război, despre sentimentul de iubire pentru ţara în care s-au născut şi chiar ce cred despre felul cum se învaţă la Harvard.
- Ar fi trebuit să răspundă destul de uşor, deoarece sunt preocupaţi de politică.
- Cei doi vorbesc foarte prost engleza, domnule guvernator.
- Dar o vorbesc atât cât le este necesar ca să poată declanşa greve, aici la noi.
- în momentul verdictului, m-am gândit la ceea ce a spus preşedintele juriului, la începutul procesului: „Vinovaţi sau nu, trebuie spânzuraţi”.
- ~i?
- Nu vor fi spânzuraţi, domnule guvernator. Vor fi electrocutaţi, au fost găsiţi vinovaţi de crimă de gradul unu.
- Cu ce majoritate dintre membrii juriului?
- în unanimitate.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013
