Delir şi nebunie în perioada interbelică (XLII) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
S-a oprit în faţa grilajului. Stă cu picioarele îndepărtate, se clatină, mişcă cheile pe care le ţine în mână. Are braţele solide. Este mic de statură dar este larg în umeri, având pulpele groase. Cămaşa sa de culoare nisipului este descheiată, lăsând să se vadă un tricou alb.
” – Ai început să numeri orele, împuţitule? repetă el întrebarea. Nu-ţi fă griji. Nu vei avea prea mult de numărat, ai să vezi. Când băieţii de la uzină vor afla că javrele ce le-au ucis tovarăşii de muncă sunt aici… sunt în stare să vină să dea foc la şandrama. Şi ţinând cont că doar eu sunt cel care trebuie să stingă focul, ai să te prăjeşti ca un porc.”
Vanzetti nu răspunde. Cunoaşte acest fel de oameni, ştie de ce sunt în stare când sunt provocaţi. Ultima dată a fost la Boston, pe întâi ianuarie, anul acesta. Ninsese toată noaptea. Dimineaţa, poliţiştii au invadat cartierele sărace de la periferia oraşului. O sută de italieni „indezirabili” trebuiau expulzaţi. Din casa din port, unde-şi petrecuse noaptea, ridicând puţin perdeaua murdară, Vanzetti a văzut cum oamenii erau scoşi din locuinţe. Simţea cum îl cuprinde un sentiment de ruşine amestecat cu unul de ură. Poliţiştii se opreau în faţa fiecărei cârciumi, în faţa fiecărei case sordide. Unii dintre ei urcau la etaj, având în mână bastoane negre, strălucitoare în lumina chioară a becurilor. Ceilalţi, aşteptau afară, loveau mărunt pavajul cu tocurile, loveau palmele pentru a face faţă frigului pătrunzător. Au trecut cinci minute fără să se-ntâmple nimic. Brusc, prin uşile joase, doi câte doi, legaţi unul de celălalt de încheieturile mâinilor, ieşeau bărbaţi şi femei, neştiind prea bine ce se întâmplă cu ei, sculaţi cu brutalitate din somn, cenuşii din cauza fricii şi frigului. în mâna liberă strângeau o amărâtă de bocceluţă în care îngrămădiseră în grabă ceva rufărie peticită, o fotografie cu cineva drag, acte mototolite. Cu toţii mergeau fără să protesteze, resemnaţi, aduşi de spate, privind în pământ, cu priviri de oameni învinşi ce nu mai aveau puterea să lupte cu soarta.
Vanzetti a lăsat colţul perdelei să cadă. Era împotriva hăituirii oamenilor, era copil când, pentru prima dată, s-a împotrivit. Toată viaţa va lupta împotriva nedreptăţilor. Şi, ca întotdeauna, în astfel de momente, spunea încet, doar pentru el:
” – Mulţumesc, Mazotti.”


Bartolomeo Vanzetti s-a născut la Villafalletto, provincia Coni, în Piemont, în data de 11 iunie 1888. Tatăl său, Battista, muncitor agricol, cultiva câteva hectare de pământ roşcat, bolovănos, pe coasta unui deal. Era bine cunoscut pentru ideile sale revoluţionare. Făcea parte din organizaţia „Fratelli della Montagna”. Era o societate secretă, de inspiraţie masonică cu orientare libertară, unde se milita pentru împărţirea pământului şi trimful raţiunii.
în Villafalletto, sufletul organizaţiei era un bătrân olar mustăcios, ce purta lavalieră şi pălărie cu boruri mari, asemenea baritonilor tuluzani. Numele său era Mazotti, cunoscut de toată lumea deoarece poseda un exemplar din Cuvintele unui revoltat de Kropotkine, cu autograful autorului.
în fiecare sâmbătă seara, Mazotti citea şi comenta scrierile lui Max Stirner sau, de cele mai multe ori, pasaje din Cucerirea pâinii. Uneori, când rămâneau cei mai puri dintre cei mai puri, începea să povestească. Pe vremuri, în Franţa, fabricase bombe.
Micul Bartolomeo era numai urechi, atent să nu scape nimic din ce spunea Mazotti. Mama sa îi cerea să poarte zilnic la găt iconiţe sfinţite de preot, dar în comparaţie cu Mazotti, Iisus i se părea lipsit de importanţă ! Când venea de la şcoală, se oprea cu plăcere în atelierul olarului. în încăpere era mereu răcoare din cauza lutului învelit în cârpe umede, pus în oale din gresie.
Mazotti îi vorbea de fiecare dată. Ascultându-l, copilul avea impresia că pătrunde într-o lume nouă şi luminoasă. Când era atent numai la ce spunea Mazotti i se părea că răul nu mai exista pe pâmănt, că nimănui nu-i mai era foame sau frig. Din cuvintele lui Mazotti se înţelegea că anarhia este raiul oamenilor. în acest atelier, plin de umbre albastre, ce mirosea a usturoi, a ierburi şi a ardei iute pus la uscat, s-a decis destinul copilului.
Nici nu împlinise şaisprezece ani când a părăsit muntele, plecând la Genova. Aici a ajuns ucenic de brutar. Devenise un tânăr având fruntea lată, priviri

jucăuşe sub sprâncene deja bine conturate. Avea buze senzuale, o mustaţă ce-l făcea atrăgător. Era bun de gură. Talia îi era cambrată. Cu un astfel de aspect fizic îi era uşor să seducă fetele.
în schimb, patronului nu-i plăcea că citea prea mult. Dar cel mai mult nu-i plăceau cărţile pe care le citea Bartolomeo ! Le-a răsfoit în treacăt, din curiozitate. Apoi, şi-a format o părere despre ele. Găsea că sunt pline de răutate şi otravă. N-ar fi avut nimic de comentat dacă Bartolomeo ar fi citit romane de dragoste.
După ce termina munca, Vanzetti dădea fuga la cafeneaua din port. în sălile din fund, anarhiştii vorbeau cu patimă, fumând ţigări negre. Mulţi dintre ei se întorseseră din Paris, cântând La Ravachole :
Dans la grande ville de Paris Il y a des bougeois bien nourris. Il y a des miséreux Qui vont le ventre creux. Ceux-là ont les dents longues. Vive le son de l’explosion.
în marele oraş Paris
Burghezii se-ndoapă pănâ nu mai pot.
Acolo mai sunt şi amărâţii
Ce maţele le chiorăie.
Dinţii li s-au ascuţit de foame.
Trăiască a bombelor
expozie.
Alţii veniseră din Londra. Acolo, pe Windmill Street, la numărul 10, au văzut casa Anarhiei mondiale: Autonomy Club.
” – Cum arată?” întreabă Vanzetti cu ochii strălucind de entuziasm.
Cum să arate? O casă din cărămidă roşie, la capătul unei fundături. Se intră printr-o uşă cu pătrate din sticlă colorată.
Desigur, trebuie să fii admis… După ce ai intrat, în partea de sus, la capătul unei scări înguste, cu trepte abrupte, ce încolăceşte o rampă centrală, ajungi într-o sală mare. Iluminatul cu gaz răspândeşte o lumină gălbuie. Acolo, ai bănci prinse de podea cu şuruburi, mese acoperite cu muşama, pe care se află ziare anarhiste, în toate limbile pământului. în sala aceia simţi cu adevărat că trăieşti. Acolo te poţi întâlni cu tovarăşi veniţi din toate colţurile lumii. După ce-i asculţi, îţi dai seama că anarhia este o forţă.
” – Şi după asta?”
După? Cobori două trepte: ajungi în sala de conferinţe. Aici auzi oratori formidabili. Jean Grave, Sébastien Faure, mai ales pe Bourdin. Martial Bour-din, cel mai pesimist dintre toţi, cel mai nemilos, ce avea o idee fixă la care nu renunţa indiferent de ce-i spuneai: era obsedat de omul prefăcut, de turnători, de poliţiştii ce se strecuraseră înăuntrul mişcării. Butadele sale erau usturătoare:
„Când se adună trei oameni la un loc, poţi fi sigur că unul dintre ei este un naiv iar ceilalţi doi sunt poliţişti”, spunea el.
într-o seară, în Greenwich, Bourdin a fost ucis chiar de propria bombă pe care se pregătea s-o arunce în mulţime. Dar în urechile tovarăşilor săi încă mai răsuna mesajul său, venit de dincolo de mormânt: „Fiţi atenţi să nu vă dea în gât prefăcuţii, turnătorii ! Fiţi pe fază când este vorba de poliţişti !”
Discursurile înflăcărate i-au cam sucit minţile lui Vanzetti. Un „Fratello” a fost arestat de poliţie, acuzat că a reuşit să scurgă bani falşi. Era adevărat, dar numai un alt „Fratello” ştia acest lucru. Bartolomeo este foarte indignat. Nu va avea linişte până nu-l va descoperi pe trădător. A reuşit să descopere că era un oarecare Danilo Zineccio. Tribunalul Fratellilor îl va condamna la moarte, dar Danilo reuşeşte să fugă la Nisa cu amanta sa.
Chiar în momentul când Danilo scapă, Bar-tolomeo justiţiarul se zvârcoleşte în pat, victimă a unei otrăviri cu arsenic. încă mai are febră cănd gazda sa este avertizată de poliţie că adăposteşte un anarhist periculos. Imediat este dat afară din casă.
Bartolomeo se întoarce la Villafalletto. Masa sa îl doftoriceşte, punându-l pe picioare, dar refuză să poarte iconiţe sfinţite.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Lansare de carte la Curtea Domnească

Consiliul Judeţean Dâmboviţa, prin Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte, găzduieşte sâmbătă, 5 septembrie 2020, începând cu ora 13.00, prezentarea cărţilor de ficţiune istorică „Blestemul Corbilor” şi „Când spadele se frâng”, autor: Drăgoi Emil Laurenţiu. Evenimentul va avea loc în incinta Ansamblului Monumental „Curtea Domnească”, Calea Domnească, nr. 181.Drăgoi Emil […]