de Gilbert Guilleminault, coordonator_
La ora 11 seara, primi jurnalişti sunt prezenţi la închisoare. Sunt introduşi în marea sală de mese a gardienilor, aflată în continuarea spaţiului rezervat condamnaţilor la moarte. Li se oferă sandwişuri cu salam proaspăt, prăjituri cu cafea.
” – Ce fac condamnaţii? întreabă ei.
- Sunt raşi pe cap.”
Vanzetti pălăvrăgeşte cu frizerul. Sacco tace.
Călăul, specializat în electrocutare, intră în celula lor,le dă îmbrăcămintea specială, nişte colanţi negri lungi ce-i face să semene cu şobolanii din subsolurile hotelurilor. Vanzetti începe să-şi tragă colanţii, aparent fără emoţie, dar toată lumea observă că vorbeşte doar în italiană.
” – Logodnica de pregăteşte de nuntă”, murmură el.
Frizerul traduce.
Un ajutor de călău, însărcinat să despice mânecile şi cracii combinezonului, atinge uşor, din neatenţie, pielea lui Vanzetti. Brutal, oarecum furios, Vanzetti îl împinge.
” – Eunucule! mârâie el. Accepţi să faci aşa ceva. Eunucule! Dacă ar exista un Dumnezeu, nici el n-ar avea milă de oameni ca tine ce acceptă să fie slugile morţii. Mâinile tale murdare să nu mă atingă. Sunt acoperite de mizeria stăpânilor pe care-i slugăreşti.”
Domnul William Hendry, directorul închisorii, scoate cronometrul din buzunar. Peste cinci minute, Elliot, călăul, va putea să ezecute sentinţa cu moartea. Sala în care va avea loc execuţia este iluminată din plin. Pereţii sunt albi. Singurul mobilier constă din două rânduri de bănci şi un scaun, larg, înalt, aproape în întregime acoperit cu cupru. Pe piciarele şi cotierele scaunului se află curele groase prevăzute cu inele din metal închis la culoare. în partea superioară a spătarului se află o cască rotundă ce se termină, în zona cefei, cu o placă rotundă: electrodul. Celălalt electrod va fi fixat pe gamba stângă. într-un colţ, un tablou electric din marmură albă cu cadrane, manete, reostate. în acel loc va sta domnul Elliot ce va trebui să tragă maneta pentru a trece prin trupul condamnatului la moarte un curet de două mii de volţi de nouă amperi.
Ora 12 noaptea. – în Boston, mulţimea continuă să manifeste în faţa palatului guvernatorului. La New York, Union Square este plin de o mare mulţime de oameni ce protetează. Pe străzile adiacente, în mod uimitor lumea se bate într-o tăcere înfiorătoare, străbătută uneori de un ţipăt sau de zgomotul făcut de bâte. La Londra este ora cinci dimineaţa. Pe cheiuri, strânşi în grupuri, docherii stau în picioare, liniştiţi, tăcuţi, în semn de protest, iar minerii refuză să coboare în subteran. La Rio de Janeiro este ora unu dimineaţa, o sută de mii de oameni cântă Internaţionala în faţa ambasadei Statelor Unite. La Tokio, este ora douăsprezece ziua, iar pe străzile principale au loc lupte violente între muncitori şi poliţia dotată cu bastone plumbuite. La Sydney este ora două după-amiază: docherii defilează cântând. La Paris, metroul se deschide…
Ora 12 noaptea şi un minut. – Celestino Madeiros face cei treisprezece paşi ce desparte celula sa de scaunul electric. Doi gardieni îl încadrează. Ajunge la scaunul electric, ia loc, tace. Luminile închisorii oscilează. Trupul electrocutat este luat de pe scaun, este depus în camera alăturată pe o masă, iar chirurgul începe imediat să-l autopsieze.
Ora 12 noaptea şi nouă minute. – Sacco intră în camera cu scaunul electric. Este foarte palid. Se opreşte o clipă în prag, apoi se îndreaptă încet spre scaunul electric. Tăcut, în timp ce i se fixează electrozii, priveşte pe cei aşezaţi pe bănci.
Spune în italiană:
” – Trăiască anarhia!”
Apoi în engleză:
” – Adio, soţiei mele… Bună seara, domnilor.” Apoi, foarte şoptit: ” – Mama.”
Din nou, luminile tremură şi scad în intensitate.
Ora 12 noaptea şi douăzeci şi două de minute. – Bartolomeo Vanzetti intră în sală cu un pas hotărât. Înaintează şi spune tare:
” – Doresc să vă spun că sunt nevinovat. Niciodată nu am omorât un om. Am păcatele mele, dar de ucis oameni, niciodată.”
Mai vrea să spună ceva, dar îl împiedică casca. Pentru a treia oară, Elliot trage de manetă.Se vede cum Vanzetti strânge cu disperare de cotierele scaunului. Venele gâtului i se umflă aşa de tare încât ai impresia că vor plesni. Trupul i se redresează, se arcuieşte în ciuda curelelor groase. Pielea devine de un roşu închis, şiroaie de transpiraţie curg din porii dilataţi. Ai impresia că cel condamnat la moarte va sări de pe scaun. Timp de douăzeci de secunde se aude cum curentul electric trosneşte. Un ziarist murmură:
” – lisuse Cristoase, este groanic ce văd…”
Un alt ziarist leşină, cade pe podea.
Ziarele franţuzeşti apar cu două ore întârziere.
Charles Maurras comentează execuţia, în L’Action français: „Este foarte revoltător ce soartă a fost rezervată lui Sacco şi Vanzetti. Nu se pune problema de a şti dacă cei condamnaţi sunt vinovaţi sau nu, iar cei care pretind că „faptele ce dovedesc că sunt nevinovaţi sunt clare”. Ceea ce este clar este faltul că de şapte ani cei doi trăiau cu ameninţarea că vor fi executaţi în mod sigur şi nu se poate accepta, ca într-o ţară civilizată, oamenii să fie siliţi să suporte o astfel de tortură inumană. Ceea ce fac americanii este o adevărată sălbăticie.”
Vaillant-Couturier, în L’Humanité, se dezlănţuie: „Zi de doliu şi de furie!… Justiţia de clasă tocmai i-au ucis pe Sacco şi Vanzetti. l-au ucis pentru că erau muncitori militanţi. Pentru că erau nevinovaţi. Pentru că dolarul este puternic. Deoarece capitalismul american face totul în stil mare, chiar şi crima.”
Este semnalul de începere a luptei. În ediţia sa specială, L’Humanité cheamă proletariatul să iasă pe bulevarde cu pălări pe cap deoarece şepcile ar ajuta poliţia să-i repereze uşor.
La ora zece seara, Parisul se transformă într-un câmp de bătălie. Pe bulevardul Sevastopol, grupuri de şoc având bare de fier rup grilajele de protecţie pentru copaci, răstoarnă chioşcurile de ziare, devastează magazinele. Manifestanţii se lovesc cu sifoane şi cu mese. Pe bulevardul Poissonnière se aud focuri de armă. Pe Château-d’Eau este aruncată o grenadă într-o maşină a poliţiei. Pe bulevardul Clichy copacii sunt smulşi din rădăcini şi aruncaţi în mijlocul arterei de circulaţie. Cafeneaua Tortoni, cafeneaua Englezească, hotelul Chambord, o agenţie de auromobile situată pe colţul cu strada Arsène-Houssaye sunt devastate. Sub Arcul de Triumf, mormântul Soldatului necunoscut este profanat.
Sacco şi Vanzetti, nişte italieni obscuri deveniţi martiri, au declanşat, prin moartea lor, în lumea întreagă, cea mai mare revoltă violentă de după Primul Război Mondial.
Scurtă bibliografie
Louis Thinet şi René Pons: Drama lui Sacco şi Vanzetti.
André Siegfried: Statele Unite. Mathias: Autopsia Statelor Unite. Pozner: Statele Unite dezbinate Ziare americane şi franceze de epocă.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
