de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Ziarele din toată lumea, acelaşi titlu
SACCO-VANZETTI: CONDAMNAŢI LA PEDEAPSA CU MOARTEA. – în ziua de 10 aprilie, ziarele din toată lumea au acelaşi titlu, dar se pare că verdictul nu a convins pe nimeni. Nevinovăţia celor doi nu a fost suficient de bine argumentată de avocaţii apărării, dar nici vinovăţia celor doi nu a putut fi prezentată convingător de reprezentanţii acuzării. Desigur, experţii numiţi de guvernul american – doctorul Lawrence Lowell, judecătorul Grant, profesorul Samuel Starton, ce au reexaminat cazul încă din luna ianuarie – sunt de părere că Sacco şi Vanzetti au participat la atentatul de la South-Baintree. Dar domnul Tuttle, procuror general al Statului New York, a declarat că americanii nu mai pot avea încredere în justiţie după ce s-a dat verdictul în cazul celor doi italieni, iar un profesor de la Universitatea Harvard, Edmund M. Morgan, ce a reluat ancheta punct cu punct, a reanalizat toate mărturiile, scriind: „Verdictul este un asasinat judiciar. Sacco şi Vanzetti sunt victimile unei societăţi bolnave.”
Indiferent ce urmează să se mai spună sau să se mai scrie, adevărul este că până la urmă Sacco şi Vanzetti chiar au fost victimele maşinaţiilor internaţionale, puse la cale de avocatul Hill şi Comitetul de apărare. Timp de mai multe săptămâni, toţi se aşteptau la o graţiere din partea Statului, dar în ziua de 12 iulie, noul guvernator de Massachusetts, domnul Alvin Fuller, a dat ordin ca cei doi să fie transferaţi de la închisoarea din Dedham la cea din Charlestown. Din clipa în care s-a aflat de transfer, totă lumea a luat foc.
Mitinguri monstru au avut loc la Buenos Aires, la Londra. La New York, timp de trei ore, un cortegiu a defilat cu o imensă pancartă: Nu permiteţi ca moartea să-i înhaţe pe cei doi.
în jurul orei unsprezece, vitrina unui magazin este spartă cu o piatră. Speriată, mulţimea aleargă în toate direcţiile. Poliţia călare dă buzna peste oameni, dar foarte repede manifestanţii îi răstoarnă pe poliţişti cu tot cu cai. Sunt chemaţi pompierii ce împrăştie mulţimea cu jeturi puternice de apă.
La Paris, L’Humanité declară public că începe lupta: „în general, transferul condamnaţilor la moarte în închisoarea unde va avea loc executarea lor se face cu zece zile înaintea aplicării înfiorătorului supliciu „umanitar” cu scaunul electric. Dar, în ceea ce-i priveşte pe cei doi nevinovaţi, probabil că transferul a fost operat cu mult mai devreme pentru evitarea atentatelor ce ar putea
avea loc în momentul execuţiei. Se crede că momentul fatal va fi între 10 şi 17 august. Doar o intervenţie energică îi mai poate smulge pe cei doi nevinovaţi din mâinile călăilor lor.”
Avocatul Hill, avocatul Mas-munno şi domnul Aldino Foliarani au dat ordine clare să se evite cu orice preţ ca mişcările de protest să fie puse la cale de partidele politice. Cu toate acestea partidul comunist pur şi simplu şi-a strecurat oameni în Comitetele de organizare, începând să facă din graţiere o problemă personală.
Pe de altă parte, în Franţa, cel care a fondat şi animat grupurile de apărare Sacco-Vanzetti este un om cinstit, drept şi cu suflet bun: anarhistul Louis Lecoin. Dar, când va organiza o mare reuniune, în ziua de 23 iulie, la Circul din Paris (preşedinţia fiind asumată de Séverine) se va observa foarte repede că L’humanité nu se va mai mulţumi doar să patroneze reuniunea cum a făcut în alte zile. Avocatul Torrşs, Séverine, Urbain Gohier, Chazoff, Marcel Fourrier vor lua cuvântul, pe rând, încercând să acopere mulţimea zgomotoasă. Marc Sangnier este aplaudat pentru că a spus:
” – Victoria aparţine doar celor violenţi. Cei molcomi trebuie călcaţi în picioare.”
Italianul Turatti este ovaţionat atunci când va cere o jertfă pentru Mussolini. în aceste cazuri nici nu se mai punea vorba să se ceară graţiere lui Sacco şi Vanzetti. Cel puţin, după cum reieşea din spusele unor vorbitori, graţierea era ultima lor grijă.
Jouhaux cere cuvântul:
” – Huo! Huo! strigă mulţimea. Nu Jouhaux. Nu Jouhaux. Să se ducă dracu’ de unde a venit, să se ducă înapoi la Societatea Naţiunilor. Jos cu Paul-Boncour… Trăiască Cachin!”
Malvy nu a venit. Nici Léon Blum, dar a trimis o scrisoare elocventă care este citită în faţa mulţimii. în schimb, toată conducerea Tineretului comunist este prezentă. Când se termină totul, nimeni nemaiavând ce spune, conducerea Tineretului comunist mobilizează mulţimea. o mulţime enormă, compactă ce înconjura Circul din Paris şi o dirijează spre închisoarea Santé „Ajunsă acolo, va scrie a doua zi L’Humanité, manifestanţii vor cânta Internaţionala şi timp de un sfert de oră vor scanda TRălACă CACHIN! TRălASCă SEMARD! TRălASCă DORIOT! ” Sacco şi Vanzetti nici nu mai existau.
în „casa morţi” – cum se spunea închisorii din Charlestown unde erau închişi condamnaţii la scaunul electric – Vanzetti este cuprins de un orgoliu sumbru, provocat de aflarea veştii că în toate oraşele lumii au loc manifestaţii în favoarea lui şi a lui Sac-co: „Dacă nu ar fi avut loc aceste
evenimente, mi-aş fi petrecut viaţa discutând la colţ de stradă, cât e ziua de lungă, cu oamenii cărora puţin le-ar fi păsat de ceea ce se petrece în jurul lor. Aş fi murit uitat, nimeni nu şi-ar mai fi adus aminte de mine, aş fi fost un ratat. Acum, nu mai suntem nişte nimeni. Aceste momente reprezintă culmea carierei noastre, culmea triumfului nostru.”
Periculos triumf.Avocatul Hill se teme de preţul pe care cei doi s-ar putea să-l plătească pentru aceste momente de glorie. A adresat o cerere de graţiere guvernatorului Statului Massachusetts, domnul A. Fuller. în acelaşi timp a telegrafiat la toate Comitetele de apărare de a urma exemplul Londrei unde timp de zece ore, zeci de mii de oameni au defilat fără să cânte, fără să strige lozinci. Din loc în loc, mulţimea ţinea pancarte pe care era scris: Graţiere pentru Sacco-Vanzetti. Asta era tot!
Dimpotrivă, la Paris, partidul comunist vede în afacerea Sac-co-Vanzetti un pretext ideal pentru a agita mulţimea, pentru a provoca conflicte de stradă. Vaillant-Couturier scrie: „Pentru noi, în momentul în care represiunea împotriva partidului comunist devine tot mai dură, tortura celor şapte ani de închisoare pe care a suportat-o Sacco şi Vanzetti, impusă de burghezia americană, capătă valoarea unui tragic avertisment de care trebuie să-şi dea seama muncitorii francezi. Astfel de monstruozităţi nu sunt posibile decât acolo unde o clasă muncitoare este împiedicată să acţioneze, motivaţia fiind anulată fie prin coruperea clasei muncitoare, fie prin folosirea violenţei împotriva clasei muncitoare…
… Lupta pentru Sacco şi Vanzetti va fi avertismentul dat de proletariat celui mai îngâmfat capitalism, celui mai incult, celui mai brutal, celui mai corupt capitalism din lume.”
în felul acesta, se declanşează confruntarea de forţe. De data aceasta nu se mai pune problema dacă Sacco şi Vanzetti sunt nevinovaţi. Cei doi italieni au devenit o miză tragică. Graţierea lor ajunge să fie înţeleasă ca o înfrângere. Proletariatul trebuie pus cu botul pe labe. în aceste condiţii, în noaptea de 4 august, Alvin Fuller refuză să semneze graţierea.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
