Pentru a putea trăi anumite întâmplări e nevoie de un fel de şansă existenţială, de şansa aceea care îţi scoate întâmplarea în faţă, te aşază în ea ca într-o ramă şi, prins în acest fel, nu ai decât să îţi trăieşti naraţiunea ivită şi lăsată la îndemâna ta şi, dacă ai har, să o transformi într-o poveste de viaţă. Ca să poţi şi trăi, şi vedea bine toate acestea, trebuie să fii însoţit şi de o doză substanţială de transparenţă, de acea transparenţă care te ajută să rămâi lângă poveste ca privitor, după care să o poţi reda şi să o poţi arăta cât mai aproape de adevărul pe care îl conţine şi pe care încearcă să îl redea.
Toate acestea le face, conştient sau nu, Tiberiu Cercel, în cartea Clipe de viaţă – povestiri adevărate. Aici, autorul îşi asumă o anume libertate de a impune adevărul povestirilor sale, de a crea tot acel
univers, univers în care povestirile relatează, sunt cu adevărat încărcate de aura care le asigură vizibilitatea. Aşa cum autorul spune că sunt adevărate, tot atât de uşor, multe dintre povestirile de aici, pot să pară şi incredibile, sau, mai corect, inventate şi căutat tot acel aer misterios al necunoaşterii adevărului despre aceste situaţii.
In casa memoriei mele, boabe de struguri negri stau înşirate precum mătănii ale picăturilor de rouă, dulci, stoarse de soarele tomnatic. In arşiţa acelei nevindecări, mă aflu deja pe celălalt mal al timpului, în chioşcul său, ângă dionisiac…
Culegerea şi redarea acestor fapte din cămările memoriei, pot să pară un banal loc comun, o evidentă transformare a unor întâmplări marcante în povestiri, într-o literatură atinsă, pe alocuri, de aripa întunecată a melancoliei, sau de cea luminoasă a bucuriei, de stările de crepuscul, sau de cele de răsărit clar, de stare în care se văd limpede şi pot fi repuse în atenţie cu o firească redare în întregime, într-o imagine în care să poţi vedea totul, şi să poţi (re)trăi totul. Stările de amintire sunt însoţite de culorile care le compun şi sunt încărcate de parfumuri grele ale memoriei care nu se lasă acaparată de încărcarea prezentului, de acea greutate care, de foarte multe ori, anihilează şi obturează stările/imaginile din trecut.
… din clipa aceea am ştiut că nu voi picta nimic în ziua aleasă de mine, şi voi fi sclavul veşnic al acelei lumini şi a acelei stări, şi n-am avut timp nici să
gândesc, şi doar să simt…
Clipe de viaţă – povestiri adevărate, este o colecţie de mici şi mari manifestări senzoriale, de trăiri prin simţuri ale unei realităţi pierdute, ascunse, şi refăcută aici cu aportul pe care (re)trăirile intense ale autorului le-a păstrat în carnea memoriei lui, în fiecare por pe care fiinţa sa l-a pus la dispoziţia acestor amintiri, amintiri transformate firesc în reverii, în reprezentări picturale, în degustări curajoase de timp. Tiberiu Cercel a aflat, încă o dată, că:
… drumurile ne aleg paşii…,
şi că toate aceste drumuri pot păstra în memoria lor toţi acei paşi, iar rezultatul firesc este viaţa care nu uită, care nu îşi uită traseele pe care le-a parcurs.
Clipe de viaţă – povestiri adevărate, este încă o carte prin care Tiberiu Cercel îşi întregeşte biografia artistică, trăirile de artist subjugat de magia literei care spune, care poate să transmită şi să amplifice fiecare bucată, salvată, de memorie. Este ceea ce Tiberiu Cercel a făcut de-a lungul întregii sale vieţi, sa lăsat să fie prizonier al luminii, al luminii vii şi adevărate, care l-a ajutat să vadă şi să povestească.
Gabriel Enache
