Nu există scriitor care să nu caute să se aşeze în locuri în care îi priesc toate, în locuri în care siguranţa îi dă acel vertij mut care îl ajută să îşi audă cu claritate toate simţurile şi toate undele creative, toate sunetele care pot să răspundă cu un ecou multiplicat în nenumărate realizări artistice, în locuri în care are posibilitatea să vadă cât mai bine imaginile care îl ţin permanent în acea stare de veghe care nu lasă nicio senzaţie să se odihnească. Aceste locuri se găsesc cel mai des pe tărâmurile stăpânite de poezie, de poezie şi de toate stările şi trăirile pe care le induce ea cu toate ramificaţiile ei senzoriale, cu toate acele ramificaţii care îşi consumă la maxim autorul, care îl macină încet, mărunt, tenace şi care, într-un final, îi asigură locul atât de necesar, atât de căutat pentru aşezare, pentru o ancorare în această fantastică şi fantomatică lume, lume în care procesul creativ este cu adevărat desăvârşit. Erich Kotzbacher este unul dintre aceşti căutători ai acelui loc bun pentru aşezare şi pentru aruncarea ancorei proprii în apele adânci şi neliniştite, neliniştitoare, ale poeziei. Căutările lui aduc neliniştea la timpul prezent, la îndemâna autorului lor, al autorului care vede locul doar marcat de aripile fragile, dar sigure, ale poeziei, ale stărilor induse de ea şi care îi marchează paşii poetici şi îi facilitează aşezarea urmelor, urme care pot fi văzute pentru mult timp. Aceste experienţe sunt marcatoare, sunt acel fel de situaţii care provoacă şi amplifică stări care, odată simţite, sau văzute, se transparentizează vizibil şi lasă să se vadă până în adâncul interiorului celui care le provoacă.
Pe buimacu-i mal râului trezind/ şăgalnic pietre-n albie visânde,/ pasăre, ciugubştiperlate grăunţe/ risipite rouă din sipetul sidefat/ în smerita iarbă.// Zburând, comoară-ţi cheltuieşti tril perlat;/ laşi decorat/ dezmorţitul râului mal/ cu urmele-ţi radioasele/ în chip de flori…
Iarba lui Ghilgameş este ancora pe care autorul o aruncă şi o lasă să se aşeze într-un loc sigur, în acel loc în care poate rămâne, în care poate sta o vreme şi privi cât de aproape şi cât de departe poate, reuşind să îşi aducă la îndemâna privirii cât mai multe imagini care îi pot completa şi îmbogăţi stările care l-au condus până aici, şi care îi cer să rămână şi să le amplifice cât poate de mult. Erich Kotzbacher nu doar încearcă, nu doar caută, ci chiar lasă impresia de risipă, de mare acumulare de locuri în care se poate aşeza şi rămâne în poezia lui. Desfăşurarea tuturor acestor proprietăţi artistice adunate în cuvinte se văd şi se simtla propriu în momentele lecturii, pentru că autorul face în aşa fel ca poezia scrisă de el să aibă un impact aproape fizic cu cititorul ei.
… Sângelui trezit,/dezlănţuitului vânt/ ţii piept, velă, dând/ pe înverşunata mare/ neînfricatei corăbii/ vâsle- aripi…
Iarba lui Ghilgameş este volumul în care Erich Kotzbacher îşi împrăştie, puternic intelectualizate şi aduse într-o lumină rece, orbitoare, seminţele unei poezii crude, ale unei poezii violente, ascunsă în pliurile unei priviri şi ale unor simţuri pătrunzătoare, sobre, încărcate de o tăcută răsculare a tuturor simţurilor tactile, vizuale, onirice.
… cu dreaptă mânie orbeşti încă pe cei care mi te-nfruntă!
Erich Kotzbacher îşi face loc în tabloul cuprinzător, dar sever, al poeziei cu un fel personal de a o face cunoscută, cu un fel al lui de a mânui şi de a aşeza cuvintele, în aşa fel încât, pe parcursul lecturii, să simţi siguranţa locului în care poetul, autorul ei, te-a adus şi în care te ţine aproape, cât mai aproape.
Gabriel Enache
