Constituţia discordiei

Mediul ideologic de după ’89 are o caracteristică de bază: politicienii trăiesc într-o permanentă stare de discordie generată de apărarea intereselor de grup. Certurile între partide sau atacurile nu sunt provocate de preocuparea ridicării nivelului de trai al populaţiei. Dacă se împrăştie perdeaua de fum a discursurilor sau declaraţiilor publice, se vede adevăratul motiv: banii de care toţi au nevoie ca de apă. Toţi înseamnă totalitatea vizibilă a membrilor unui partid plus faţa invizibilă: clientela politică, adevăratul motor financiar al partidului. Acum, a venit rândul revizuirii textului Constituţiei. Orice discuţie declanşată între partidele politice, indiferent de tonul abordat sau poziţia adoptată, ascunde un interes. Deocamdată, discuţiile despre revizuirea Constituţiei sunt în faza tatonări. Deocamdată, avem stabilită componenţa comisiei de revizuire a Constituţiei. Deocamdată, a fost desemnat liderul acestei comisii, care este şi şeful PNL, Crin Antonescu, care a fost desemnat anterior să reprezinte USL-ul în cursa prezidenţială. Cu alte cuvinte, cel desemnat de actualele sondaje de opinie ca sigur viitor preşedinte al statului, Crin Antonescu, va aproba sau respinge, în final, modificările propuse, inclusiv cea referitoare la statutul preşedintelui statului. Mai precis, membrii comisiei reprezintă în realitate interesele politice ale partidului din rândurile căruia provin, adică vor încerca să impună, referitor la viitorul statut al preşedintelui statului, concepţia lor despre ce înseamnă un preşedinte al României. Astfel, unii îl doresc mai autoritar în relaţia sa cu primul-ministru şi miniştri de resort, alţii, mai permisiv, dacă s-ar putea chiar de decor. Dar, dicolo de faţada discuţiilor libere şi democratice se află interesele financiare ale grupurilor de influenţă, care înseamnă fie oameni serioşi de afaceri, fie nuclee umane mafiote, deoarece o cursă electorală are nevoie şi de banii unora şi ai altora. De asemenea, discutarea formei finale a textului constituţional al existenţei regiunilor ascunde mari sau mici interese economice de grup, deoarece Parlamentul României, în prezent, nu este un monolit care să lucreze şi să reprezinte interesele populaţiei României, ci un conglomerat de grupuri parlamentare aflate oricând pe poziţii opuse, prin raportare la viitorul profitului ce poate fi obţinut şi derulat în teritoriu prin existenţa concretă a unor firme, mai mult sau mai puţin subordonate intereselor unui partid. Sub acest din urmă aspect, modul cum vor fi desemnaţi guvernatorii de regiune trebuie să asigure creşterea controlului numirii lor pentru a nu afecta interesele economice ale clientelei. Împărţirea României în opt regiuni de dezvoltare cu şefi votaţi nu de electorat, ci de către aleşii locali, constituie viziunea social-democrată pe regionalizare, viziune pe care liberalii nu o împărtăşesc, având deja patru proiecte care propun între 8 şi 16 regiuni. Pe de altă parte, prin prisma intereselor de natură etnică ce duc în final tot la scopuri financiar economice, udemeriştii continuă să solicite înfinţarea regiunii Harghita-Covasna. Dacă ude-meriştii vor fi învinşi, impunându-se tipul de regio-nalizare nedorit de ei, există riscul pentru cominitatea maghiară de reducere a puterii sale de decizie politică şi astfel să scadă şansele constituirii mult doritei regiuni autonome, adică să nu mai folosească viitorul buget guvernamental în scopul dorit de ea, de aici decurgând şi un posibil risc de discriminare financiară pe baze etnice, care este valabil pentru ambele comunitţăi, indiferent cine va fi majoritar în luarea deciziilor. De asemenea, ude-meriştii se opun alegerilor indirecte pentru viitorii guvernatori.
Nici în interiorul grupului reprezentat de USL, stabilirea atribuţiilor preşedintelui statului şi duratei mandatului său nu reprezintă un punct de vedere comun între pesedişti şi liberali. Astfel, chiar Crin Antonescu a cerut ca mandatul să nu fie scurtat la patru ani, variantă susţinută chiar şi de reprezentanţii PP-DD şi UDMR, inclusiv de o bună parte dintre social-democraţi. Nici varianta de republică parlamentară nu este pe placul lui Crin Antonescu: deoarece nu agrează o concentrare a puterii în mâinile premierului. Social-democraţii susţin necesitatea reducerii atribuţiilor prezidenţiale, în special în ceea ce priveşte desemnarea premierului. O fi de vină experienţa avută cu Traian Băsescu? Posibil. Însă cei de la PPDD şi de la PDL merg pe ideea republicii prezidenţiale. Pe de altă
parte, USL, PP-DD şi UDMR ar
păstra bicameralismul parlamentar, dar cu atribuţii diferite. La polul opus, cei de la PDL cer respectarea ultimului referendum: unicameralism şi 300 de parlamentari. În plus, atât cei de la PDL, cât şi pepedediştii propun dizolvarea Parlamentului în cazul în care este suspendat preşedintele statului, fără ca acesta să mai fie demis prin referendum. De asemenea, actuala putere uselistă se mai pronunţă şi pentru păstrarea prevederilor referitoare la reţinere, arestare şi percheziţie sau începerea urmăririi penale a unui ministru-parlamentar. Adepţii poporului de orientare pepededistă sunt pentru limitarea imunităţii exclusiv la declaraţiile politice, liderii PDL având o atitudine similară. Însă oricare va fi varianta finală a Constituţiei, aceasta nu va fi concepută în favoare păstrării democraţiei decât de faţadă, în rest, mascat, toate revizuirile constituţionale vor fi făcute doar pentru binele partidelor ce fabrică iluzia prosperităţii pentru gloată şi certitudinea acumulării economice pentru favoriţii politicienilor.