Dacă-ţi lipseşte credinţa, nu poţi fi un om împlinit

Am început să scriu în urma unor frământări. De la o vreme am observat că starea bună pe care o aveam în biserică, după slujba de duminică, dispărea în câteva ore. Toată umplerea sufletului din biserică se risipea. Lumea mă atrăgea din ce în ce mai mult, iar voinţa mea devenea parcă incapabilă să se opună lumii care mă târa în iureşul ei. Nu era nevoie decât să vină cineva pe la noi (din cei care n-au fost la biserică) sau să deschid televizorul, pentru ca starea mea de linişte duhovnicească să dispară. Sau pur şi simplu să ies la plimbare şi să interacţionez cu diferiţi oameni şi să mă umplu cu „altceva” decât îmi umplusem eu sufletul în vremea Sf. Liturghii, în biserică. Bineînţeles că mi-am dat seama că este vorba de liniştea duhovnicească, de harul lui Dumnezeu care lucrează în Biserică şi pe care îl primim prin Sfintele Taine. Şi m-am întrebat cum pierd ceea ce am primit de la Dumnezeu, în biserică, duminică de duminică? Cum liniştea sufletească care-mi dădea mărturie de prezenţa harului este înlocuită de tulburare? Dorinţa de a vedea lucruri lumeşti ne atrage în şuvoiul lumii şi ne tulbură liniştea noastră interioară. Aşa se explică cum de multe ori intrăm într-o stare imatură, fără rod, într-o stare plăcută de moment, dar dăunătoare pe termen lung.
Este întradevăr o risipire continuă care ne duce la o stare Am început să scriu în urma unor frământări. De la o vreme am observat că starea bună pe care o aveam în biserică, după slujba de duminică, dispărea în câteva ore. Toată umplerea sufletului din biserică se risipea. Lumea mă atrăgea din ce în ce mai mult, iar voinţa mea devenea parcă incapabilă să se opună lumii care mă târa în iureşul ei. Nu era nevoie decât să vină cineva pe la noi (din cei care n-au fost la biserică) sau să deschid televizorul, pentru ca starea mea de linişte duhovnicească să dispară. Sau pur şi simplu să ies la plimbare şi să interacţionez cu diferiţi oameni şi să mă umplu cu „altceva” decât îmi umplusem eu sufletul în vremea Sf. Liturghii, în biserică. Bineînţeles că mi-am dat seama că este vorba de liniştea duhovnicească, de harul lui Dumnezeu care lucrează în Biserică şi pe care îl primim prin Sfintele Taine. Şi m-am întrebat cum pierd ceea ce am primit de la Dumnezeu, în biserică, duminică de duminică? Cum liniştea sufletească care-mi dădea mărturie de prezenţa harului este înlocuită de tulburare? Dorinţa de a vedea lucruri lumeşti ne atrage în şuvoiul lumii şi ne tulbură liniştea noastră interioară. Aşa se explică cum de multe ori intrăm într-o stare imatură, fără rod, într-o stare plăcută de moment, dar dăunătoare pe termen lung.
Este întradevăr o risipire continuă care ne duce la o stare ne atenţionează clar: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24), chiar dacă inima însetează după „altceva” care îţi dă doar o împlinire trupească. Am observat că, harul de la biserică dispare atunci când inima se umple de acest „altceva” pe care ţi-l propune lumea. Şi din păcate, oamenii, observă mult mai clar când li se umple sufletul cu acest „altceva” oferit de lume, sunt mai bucuroşi, mai satisfăcuţi, decât atunci când Dumnezeu le oferă harul Său.
În jurul nostru s-a lăsat parcă un fel de întuneric, ca o perdea de fum creată de cei care nu vor să mai lase nici gândul omului să comunice cu Dumnezeu, nici sufletul să se roage din proprie dorinţă sau să creadă şi să-L iubească pe Dumnezeu. Nu se poate trăi fără Dumnezeu! Fără Dumnezeu oamenii aleargă după scopuri deşarte, închipuite, neajungând niciodată la ele, pentru că sunt înşelătoare. Şi cine se lasă înşelat de duhul lumii acesteia, devine rece faţă de învăţăturile creştine, pentru că duhul lui antihrist înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa creştină şi de principiile creştine de viaţă. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile. Ne scufundăm parcă în acest duh al înşelării, care se străduieşte să înlocuiască harul, să-l înlocuiască pe Hristos cu „altceva” care oferă un fel de bucurie, un alt soi de viaţă, care ne amăgeşte şi ne bagă pe toţi într-o stare mincinoasă, din care avem nevoie să fim eliberaţi de adevăr; iar Adevărul este Hristos.
Îmi amintesc că odată vorbeam cu cineva, care era foarte încântat de reuşitele şi perspectivele copiilor lui. Îmi spunea câte oportunităţi li s-au deschis în viaţă. Se vedea pe faţa lui o poftă de satisfacţie deplină. Iar eu nu pot spune nici acum asta despre copii mei. Desigur şi la ai mei li s-au deschis unele căi, dar li s-au închis altele. Şi cu cât avem mai multe perspective către lume, cu atât suntem legaţi cu mai multe fire de lumea pământească, cu atât aparţinem mai mult lumii şi mai puţin din inima noastră este orientată către Împărăţia cerurilor. Cu cât urcăm pe scara diplomelor lumeşti cu atât ne va fi mai greu să ne smerim şi să rămânem buni creştini. Cu cât ni se deschid uşile largi ale societăţii şi civilizaţiei, cu atât ni se închid uşile Împărăţiei cerurilor. Şi din acest punct de vedere nu am inima plină de satifacţii pentru uşile ce s-au deschis copiilor mei, ci o am cât „un purice”, de teamă să nu-şi piardă sufletul, să nu se depărteze de Adevăr, să nu-şi uite credinţa în care au fost botezaţi. Numai părinte să nu fii! Dar mă rog lui Dumnezeu să-i povăţuiască şi să-i lumineze să nu iubească lucrurile stricăcioase şi vremelnice ale acestei lumi, şi să-i ajute să-şi păstreze „bogăţia sufletului” care valorează mai mult decât toată lumea la un loc. Mă rog să-i ajute Dumnezeu să nu-şi pustiască sufletul cu lucruri viclene, amăgitoare, urâte şi distrugătoare.
Dacă cineva se laudă cu ceva anume şi nu se laudă în Domnul, unul ca acesta se laudă cu deşertăciuni, nu are în sufletul lui pe Dumnezeu. Zice Sf. Pavel: „Iar mie a mă lăuda, nu e este decât în crucea Domnului”.
Atenţie! După ce va găsi Domnul în inima noastră, după aceea ne va judeca. Este greu întradevăr, în zilele noastre, să te menţi pe calea credinţei. Dar, să nu uităm că, ceea ce e cu neputinţă la om, este cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27). Uneori omul este neputincios! Nu poate să postească, nu poate să se roage, nu poate să renunţe la plăcerile lui (televizor, calculator, telefon, confort şi altele). I se pare cu neputinţă, să se apropie încă puţin de Dumnezeu! Dar Duhul Sfânt îi vine în ajutor, aşa încât să împlinească neputinţele lui. Însă trebuie să facă un efort ca să atragă Duhul Sfânt spre sufletul său. E cu neputinţă să te desprinzi de toate ofertele lumii acesteia şi de păcate, să laşi tot şi să-i urmezi lui Hristos. Dar, dacă vei dori asta cu toată inima ta, Duhul Sfânt va veni în ajutorul tău. Nu te bucura atunci când ai de toate, când faţa îţi radiază de satisfacţie, fiindcă chipul lăuntric al sufletului tremură. Ţi se potrivesc cuvintele Mântuitorului, care zice: „Semănaţi cu mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, dar înăuntru sunt pline de oase de mort şi de toată necurăţia” (Matei 23, 27), adică de făţărnicie şi de făradelege. Dacă-ţi lipseşte Hristos, nu poţi fi un „om împlinit”; doar plin de nu de ceea ce trebuie, ci de ceea ce nu trebuie. Nu cu cele cereşti, ci cu cele pământeşti!
Unora ca aceştia, Hristos le spune: „Mergi, înapoia mea, satano! Sminteală îmi eşti! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Şi sminteală ne sunt şi nouă în fiecare zi, când îi vedem defiliând pe ecranele televizoarelor sau etalându-şi strălucirea diavolească cu diferite prilejuri. Ei par frumoşi şi strălucitori, dar pentru cei credincioşi sunt înfricoşători.
Aşadar, luptă să fii „om împlinit” în ochii lui Dumnezeu şi nu în ochii lumii acesteia! Fii plin de cer şi nu de pământ!