Cea mai rea dintre toate lumile posibile (41, 42) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis
De asemenea, sute de mii de rezidenţi săraci au fost expulzate din locuinţele lor sociale din centrul oraşului pentru a fi mutaţi la periferie. La începutul anilor ’60, spaţiul alocat unui adult era de 2,23 m2, având toaleta şi bucătăria comună la fiecare etaj. Chiar dacă condiţiile de locuit au fost ameliorate prin programele ulterioare de construire de locuinţe, Hong Kong rămâne oraşul cu cea mai mare densitate de populaţie de pe planetă, în sectorul legal de construire de locuinţe, acesta fiind preţul ce a trebuit să fie plătit pentru eliberarea de maxim de suprafaţă pentru construirea de zgârie-nori cu birouri şi de apartamente ce reflectă preţul pieţei imobiliarelor.
în restructurarea economiei spaţiale a Hong Kongului, cei ce au planificat dezvoltarea urbanistică a oraşului, foarte rar au fost interesaţi de strategii efectiv dezvoltate pentru locuitorii săraci, mai ales că aceştia folosesc de multe ori spaţiul în care locuiesc pentru înfiinţarea de ateliere sau au nevoie ca locuinţa în care stau să fie aproape de pieţele sau de uzinele din centrul oraşului. Incompatibilitatea apartamentelor în blocuri de tip zgârie-nori, periferice, cu structurile sociale şi activităţile economice de multe ori ilegale ale comunităţilor sărace este, desigur, rezultatul unei istorii mai vechi a oraşului: este un fel de păcat originar pe care urbaniştii reformatori şi cei ce răspund de politicile construirii de locuinţe îl comit mereu, deceniu după deceniu, peste tot în lume. Astfel, în anii ’50 din secolul al XIX-lea, la Cité Napoléon din Paris, program model de locuinţe pentru muncitori, al baronului Haussmann, a fost respins de cei cărora le era destinat din cauza monotoniei construcţiilor şi datorită faptului că aveau aspect de „cazarmă”. Conform istoricului Anne-Louise Shapiro: „Muncitorii au considerat, nemulţumiţi, că filantropii şi antreprenorii aveau de gând să-i trimită să locuiască în cartiere special construite pentru ei, cum se proceda în Evul Mediu şi au cerut ca guvernul să ia în consideraţie apartamentele libere pentru a reduce chiriile şi a face accesibile muncitorilor un număr mai mare de locuinţe în imobile sociale mixte din centrul oraşului”. Până la urmă, celebrul program al lui Haussmann „a fost destinat locatarilor burghezi”.
La Cité Napoléon a avut foarte nulte replici urbanistice în lumea a treia. Astfel, în Jakarta, locuinţele publice nu sunt atrăgătoare pentru imensa majoritate a muncitorilor din sectorul activităţilor ilegale deoarece nu oferă spaţiu pentru amenajarea de ateliere la domiciliu. în consecinţă, cele mai multe dintre ele sunt ocupate de funcţionari, mai ales din cadrul armatei. în schimb, în Pekin, unde construirea de mari şiruri de blocuri a dus la o adevărată ameliorare cantitativă a ofertei de apartamente în ceea ce priveşte suprafaţa locuibilă, cei ce locuiesc în aceşti zgârie-nori au început să se plângă de dispariţia solidarităţii între oameni şi de pierderea simţului de comunitate umană. Când sunt întrebaţi cum se simt, locuitorii acestor blocuri turn vorbesc despre un declin spectaculos al numărului de interaţiuni sociale, în ceea ce priveşte atitudinea vecinilor unii faţă de alţii, despre scăderea nevoii copiilor de a se juca între ei, despre creşterea izolării şi singurătăţii bătrânilor.
Acelaşi aspect este valabil şi pentru Bangkok, unde, conform unui studiu efectuat de cercetători europeni, săracii oraşului preferă să locuiască în vechile lor bidonville-uri decât să se mute în blocurile turn nou construite. „Agenţii care planifică eradicarea bidonville-urilor văd apartamentele ieftine, la îndemâna oricui, din blocurile construite la normă, ca o alternativă pentru oamenii cu venituri mici; rezidenţii ştiu, însă, că viaţa în aceste locuinţe le reduce cu mult capacitatea lor de reproducere şi de asigurare a municii necesare pentru subzistenţă. Pe de altă parte, locaţia acestor apartamente le îngreunează accesul la locul de muncă. Acestea sunt motivele pentru care locuitorii bidonville-urilor preferă să continue să locuiască în ele decât să le părăsească şi sunt oricând gata să se lupte cu autorităţile pentru a rămâne în locurile unde s-au stabilit, decât să fie expulzaţi. Pentru ei, bidonville-ul este locul unde, chiar dacă se deteriorează condiţiile de locuit, productivitatea este posibilă, însoţită, uneori, şi de evaziune fiscală care le asigură o subzistenţă mai bună. Din acest motiv, bidonville-ul este un cancer al oraşului, pentru orice urba-nist”1-
Pe de altă parte, „uzurparea” – pentru a relua un termen folosit de experţii în problema locuinţelor – de către clasele de mijloc a construirii de apartamente destinate celor cu venituri medii, scoase la vânzare sau subvenţionate de către Stat a devenit un fenomen social universal. Astfel, la începutul anilor ’80, guvernul algerian a început să împartă rezervele de teren urban în parcele, cu scopul mărturisit de a le încredinţa cooperativelor ce se ocupau cu distribuirea locuinţelor, materialele necesare construirii acestora fiind subvenţionate de Stat. Dar, după cum a remarcat arhitectul Djaffar Lesbet, acest echilibru aparent corect între ajutorul acordat de Stat şi iniţiativa locală a eşuat în democratizarea accesului la locuinţe: „Pe aceste parcele destinate construirii de locuinţe au pus mâna tot cei pe care pe care sistemul social îi privilegiază, pentru simplul motiv ca ei să poată beneficia de avansul nivelului de trai pe care-l au, pentru ca ei să devină proprietari. De asemenea, repartizarea parcelelelor destinate construirii de locuinţe a contribuit la mărirea aspectului dramatic şi politic a crizei locuinţelor, reducând această problemă naţională la una individuală2)”. Rezultatul: funcţionarii şi alţi membri ai clasei de mijloc au pus mâna pe apartamente şi pavilioane decomandate subvenţionate de Stat, în timp ce adevăraţii săraci ai oraşelor continuă să stea în magherniţele contruite fără autorizaţie, din bidonville-uri. Cu toate că nu a avcut parte de avântul revoluţionar al Algeriei, Tunisia a aplicat şi ea importante programe de construire de locuinţe subvenţionate, dar 75% dintre ele rămân inaccesibile pentru săracii oraşelor ce continuă să stea îngrămădiţi în bidonville-urile Tunisului din cartierele Ettadhamen, Mellassine şi Djebel Lah-mar3).
1) Hans-Dieter Evers şi Rüdiger Korff, Southeast Asian Urbanism, op. cit., p 168.
2) Djaffar Lesbet, „Algeria”, art. cit., p. 264 – 265.
3) Frej Stambouli, Tunis: criza locuinţelor şi reabilitarea urbană” în Philip Amis şi PeterLloyd (sub coordonarea lui), HousingAfrica’s Urban Poor, op. cit, p. 155.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.
Din respect pentru cititori a fost reluat episodul 41, continuat cu episodul 42, deoarece precedentul nu a fost tipărit în condiţii adecvate. Ne cerem scuze cititorilor.