de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Marşul cămăşilor negre asupra Romei
de André Falk
„Ducele,Roma! Ducele, Roma!”, scandează legiunile în marea piaţă din Napoli
Marţi
în marea tavernă napolitană, cu toţii aşteaptă să sune goarna ce va da semnalul marii adunări. Toţi, dar absolut toţi, fătă nicio excepţie, poartă la butonieră ecusonul verde, alb, roşu, împodobit cu o fascie. Muncitorii agricoli stau la aceiaşi masă cu stăpânul lor, moşierul; dar, vorbind cu el la persoana a două singular, îi prezintă brânza pe care tocmai au făcut-o. Cu toţii, muncitorii şi stăpânul, sunt membri noului sindicat ţărănesc ce i-a mobilizat, la Napoli, în ziua de 24 octombrie, pe fasciştii din regiune. Au venit toţi la ora stăbilită pentru întâlnire, Niciunul nu a întârziat. Douăzeci de mii, stăpâni şi lucrători, sunt prezenţi pentru ai jura credinţă lui Mussolini.
Miliţia este şi ea prezentă. A poposit în Napoli, ocupând întrg oraşul. Este peste tot, pe toate străzile şi străduţele. Dai peste ea unde vrei şi nu vrei. Este chiar şi în restaurantul unde a început să se strângă lumea, unde tocmai a venit ucenicul de brutar, aducând pâinea proaspătă. La fel ca cel ce serveşte, purtând cămaşa neagră peste care poartă vesta albă, şi el are cămaşa neagră peste care a pus halatul de serviciu. Până la urmă, treizeci de membri ai Fasci di Combattimento au răspuns prezent la organizarea acestei mobilizări impresionante, această adunatape care pretorienii regimului fascist o vor sărbătorii cu fast, în fiecare an, în ziua de 24 octombrie. Purtând bluzele negre, primele detaşamente de femei se strâng în faţa teatrului San Carlo, în rânduri ordonate, alături de bărbaţii îmbrăcaţi în uniformă fascistă, purtând caşti şi cizme. Călăreţi şi ciclişti, în uniformă, pregătiţi de paradă, aşteaptă în poziţii rigide, muţi, fără să mişte un deget, fără să-ndrăznească nici cel puţin să tuşească, ceea ce impune, destul de repede, veselui şi spontanului grup de muncitori să se potolească. Cu toate acestea, miile de oameni, venite în oraşul împânzit cu afişe tricolore ce-l salută pe il nostro Duce, au impresia că participă mai degrabă la o petrecere, decât la începutul unei lupte.
Aflat la faţa locului, desenatorul Leroux face crochiuri cu miliţienii ce for fi prezentaţi cititorilor publicaţii L’Illustration în atitudini virile, hotărâţi să meargă până la capăt asemenea unor neînfricaţi cavaleri…
„în acest loc vibrează sufletul reînnoirii italiene”: este subiectul abordat de toţi corespondenţii de presă străini, ce urmăresc curioşi congrasul fasciştilor,cu o simpatie afişată fără nicio reţinere, cu o atitudine condescendentă ce ascunde un oarecare amuzament. Ei percep doar nuanţa de înflăcărare din refrenul cântecelor fasciste. Cu toţii au impresia că mişcarea fascistă are un viitor bine conturat, că va duce până la capăt ceea ce are de gând să facă… Deranjează pe cineva excesele din discursurile fasciste?… într-o Europa bântuită de fantoma sovietelor, mulţi sunt cei ce închid ochii, fiind binevoitori cu fascismul, aşa cum o va face public Churchill ce declara public: „Este antidotul la otrava roşie”.
Pentru opinia publică conservatoare, mai ales cea din Franţa, acest Mussolini despre care nu ştie nimic, nu provoacă teama, chiar dacă a fost cândva copilul teribil al Romagnei roşie şi îndârjite, revoltatul ce s-a hrănit cu discursurile lui Blanqui. în prezent, pozează în antileninist, dovedind că poate mobiliza cohorte de plebei contrarevoluţionari. Treptat, lumea îşi aduce aminte că Mussolini a făcut parte din tabăra celor care, în 1915, au reuşit să desprindă Italia de Statele Centrale, aducând-o în tabăra Aliaţilor. Mass-media din ţările învingătoare îi este favorabilă şi nu are nici-un interes să despice firul în patru pentru a afla dedesubturile schimbării bruşte de atitudine politică a lui Mussolini, cândva un pătimaş antimilitarist, acum aprig duşman al comunismului.
Nu au trecut decât unsprezece ani de când a fost făcută o fotografie pe care publicaţiile săptămânale din străinătate au scos-o din nou la lumină. Era o fotografie cu Mussolini zdravăn şifonat de poliţia
regală, mustăcios, încruntat, plin de furie, gata să sară din nou la bătaie. Pe atunci, Mussolini incita lumea la grevă şi la sabotarea expediţiei militare, trimisă în Libia. Le cerea soţiilor celor mobilizaţi să se întindă peste şinele căii ferate pentru a împiedica trenurile militare să plece, dirija atacurile împotriva carabinierilor şi, asemenea lui Gustave Hervé, în Franţa, îndemna proletariatul italian să „înfigă drapelul revoluţiei în maldărul gunoaielor capitaliste”.
Abbasso la guerra!, striga Mussolini, pe 26 iulie
1914, prin intermediul ziarului Avanti, în numele socialiştilor ce-l susţineau necondiţionat, înainte de a organiza, în data de 22 septembrie, referendumul împotriva războiului.
Dar, după două luni, o schimbare spectaculoasă de atitudine: duşmanul forţelor de ordine se converteşte brusc, susţinând intervenţia armatei pentru potolirea maselor revoltate ! Exclus din partid de participanţii la Congresul socialiştilor ce a avut loc la Milano,Mus-solini, palid, urlând de furie, neras de trei zile, îi blesteamă pe cei ce l-au dat afară din partid, arătându-la pumnul strâns, un pumn însângerat de cioburile paharului pe care. la nervi, la zdrobit în mână. Pleacă, blestemându-i pe cei ce i-au fost, în tinereţe, tovarăşi de luptă revoluţionară, acum, majoritatea dintre ei huiduindu-l, câţiva privindu-l tăcuţi, dar judecându-l chiar dacă nu pot înţelege de ce a devenit peste noapte un fervent militarist.
Mussolini a devenit militaris fără să se gândească prea mult, fiind în acelaşi timp şi sindicalist de factură soreliană, totul combinat cu atitudini imperialiste de extremă dreapta.. Marciare, non marcire, „Să mergi tot înainte, nu să baţi pasul pe loc” era pe atunci sloganul barzilor futurişti şi al foştilor libertinişti care, în primăvara lui 1915, au fost capabili să împingă Italia pe un drum aventuros şi riscant după o „Săptămână a patimii”.
Să mărşăluim împotriva Germaniei, dorea jacobinii şi blanquişti de stânga ce nu agreau, aproape urând, reformismul răspândit de un curent socialist germanizat. Să învingem Austria, era dorinţa arzătoare a tinerilor naţionalişti, stimulaţi de cucerirea Tripolitaniei, ce se gândea că trebuie încheiat Risorgimento-ul început de Garibaldi, prin cucerirea culmilor Alpilor şi a ţărmurilor Adriaticii, visând la dezvoltarea flotei şi a armatei italiene, îmbătându-se cu strofele înălţătoare ale lui Gabriele d’Annunzio ce tocmai publicase Canzone d’Oltremare. Era poezia ce te ducea cu gândul la cea medievală, a faptelor eroice puse pe seama cavalerilor în armură, naprihăniţi, era poezia cultului acţiunii în stare pură, a acţiunii de dragul acţiunii. în acest context a prins contur mentalitatea fascistă cu patru ani înainte de a se naşte fascismul propriu-zis…
în armată, Mussolini s-a înrolat pe data de 31 august
- Se va orienta către un naţionalism exacerbat, în timp ce tovarăşii săi politici, de pe vremuri, credeau că Italia va fi înfrântă, îndemnând populaţia din Torino, în 1917, să ia cu asalt mitralierele carabinierilor, încurajau dezertarea din rândurile armatei, mai ales după dezastrul de la Caporetto, când Italia a fost la un pas de a se prăbuşii definitiv.
Bilanţul: cinci sute de mii de morţi, un milion de mutilaţi. Italia extenuată părea să fie sortită, în ajunul armistiţiului, prăbuşirii definitive a structurilor burgheze, aşa cum a prezis Mussolini, în 1914. Cu toate afirmaţiile pe care le făcuse, în realitate, Mussolini nu făcea parte din grupul celor ce pândeau izbucnirea incendiului aşteptat Marea înserare. Revanşa pe care o dorea şi pe care o dezvăluise chiar în seara când a fost exclus din partid („Afacerea Mussolini nu s-a încheiat, ea tocmai începe”), revanşa ce-i va permite să se răzbune pe cei ce-l alungaseră, începuse deja să capete formă în mintea sa. Aceştia îl urau la fel de mult, pe cât de mult îi dispreţuia el, mai ales că aproape toţi i-au strigat, în gura mare, în acea seară, că este o iudă. Mai târziu, s-a găsit o scrisoare prin care, şeful unei secţii, din cadrul partidului socialist, îi cerea unui membru de partid, înrolat în Regimentul 11 bersaglieri, condus de Mussolini, să-l omoare: „Mi-a face o mare plăcere şi ai face un enorm serviciu tuturor tovarăşilor tăi de partid, dacă vei avea tăria de a-l executa pe acest trădător”.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
