Cea mai rea dintre toate lumile posibile (40) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
Minimalismul rolului guvernelor naţionale în domeniul construirii de locuinţe a fost accentuat de rigiditatea economică neoliberală stabilită de FMI şi Banca Mondială. Programele de ajustare structurală (PAS), de fapt de austeritate economică, pe care FMI şi Banca mondială le-a impus naţiunilor debitoare la sfârşitul anilor ’70 şi ’80 au avut ca efect o reducere dură a programelor de stat şi, de cele mai multe ori, au lovit nemilos în piaţa locuinţelor. Din această cauză, guvernele au renunţat, în lumea a treia, la orice implicare socială, înainte ca PASul să înceapă declanşarea cântecului de înmormântare pentru Statul binefăcător. Deoarece mulţi experţi în domeniul economic, ce lucrau pentru „consensul cu Washingtonul” au considerat că dorinţa statului de a rezolva problema locuinţelor ducea inevitabil la o catastrofă financiară, este necesar să analizăm câteva studii de caz, începând cu cele care, la prima vedere, par să fie principalele excepţii de la regula eşecului politicilor de stat în ceea ce priveşte rezolvarea problemei locuinţelor.
Cele două oraşe de la tropice unde programele puse la punct pentru construirea la scară mare de locuinţe sociale ca alternativă pentru eradicarea bidonville-urilor sunt Hong Kong şi Singapore. Având statutul de oraş Stat cu o politică de control strict al imigrării, Singapore a reuşit să se protejeze de presiunea demografică pe care o exercită statele din jurul său, indiferent cât de aproape sau departe se situează ele, în zona geografică din care face parte şi acest oraş Stat. „Partea esenţială a problemei, explica Erhard Berner, este rezolvată prin aşa-zisul export către Johor Baru”, un fel de Tijuana a Singa-porelui. în schimb, Hong Kong a trebuit, în trecut, să absoarbă milioanele de refugiaţi, majoritari fugiţi din China comunistă la care se adaugă, în prezent, rezolvarea problemei locative a celor veniţi de pe continent. Dar succesul pe care îl are fosta colonie a Coroanei engleze în ceea ce priveşte repartizarea în blocuri nou construite pentru săraci a squatterilor, a celor ce trăiau ca vai de ei în magherniţe, a celor ce au fugit din cauza războaielor civile nu este chiar miracolul umanitar atât de lăudat uneori.
Alan Smart a demonstrat că politica construirii şi repartizării locuinţelor, în Hong Kong, este de fapt un subtil joc de interese dintre trei grupuri: cel al antreprenorilor imobiliari, cel al capitalului industrial ce are nevoie de forţă de muncă ieftină şi cel al rezistenţei populare care, indirect, este sprijinită de permanenta ameninţare a intervenţiei militare a Republicii Populare Chineze pe teritoriul Hong Kong-ului. în această situaţie, administraţia locală a găsit o soluţie de compromis pentru a concilia sosirea continuă de mână de lucru ieftină cu explozia pieţei funciare. Astfel, s-a interzis construirea de locuinţe prea moderne deoarece întreţinerea lor necesita un salariu destul de mare, dar s-a încurajat construirea de imobile periferice şi suprapopulate, mai ieftine. în 1971, scrie Smart, un milion de squatteri au fost mutaţi „pe terenuri a căror suprafaţă nu reprezenta decât 34% din suprafaţa celor ocupate anterior mutării, aflate în zone periferice, cu o valoare mult mai mică decât cea părăsită”.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.