Strategie duhovniceasca

Preot loan ŞTEFĂNESCU_
Într-un tratat de strategie duhovnicească, scris de Filotei Sinaitul, se spune: „Este un război în ascunsul nostru susţinut de duhurile răutăţii, care se poartă, prin gânduri, cu sufletul. Astfel, se pot vedea între ele şi suflet arme, înşelăciuni viclene, curse, ciocniri, biruinţe şi înfrângeri de amândouă părţile. Numai un lucru nu-l are acest război: vremea hotărârii războiului şi declararea lui”.
De aceea, creştinul trebuie să fie permanent în stare de alarmă. O clipă de neatenţie şi ne trezim captivi în lanţurile fărădelegilor din care nu reuşim să ne salvăm. Fără să schiţăm nici măcar un gest de protest, de apărare sau de împotrivire, capitulăm şi împlinim voia duşmanului.
De fapt, războiul duhovnicesc este inegal. De când a biruit pe Adam, diavolul are asupra omului un ascendent, o forţă de opresiune căreia nu-i poate rezista nimeni. Până la venirea Mântuitorului, nici un suflet nu a rămas în picioare şi nerobit de el. Toţi au fost duşi în lagărul de foc al iadului. Chiar şi acum, când, prin lisus Hristos Domnul, diavolul a fost înfrânt şi iadul prădat de victimele ce erau ţinute acolo de mii de ani, el face victime înspăimântător de multe. Şi, după cuvântul lui Dumnezeu, acest război nici nu se va sfârşi şi nici nu se va ameliora, ci din ce în ce mai crâncen va fi. lar către sfârşitul veacurilor, va fi „o strâmtorare mare cum n-a fost de la începutul lumii (nici în zilele potopului) până acum şi nici nu va mai fi. Şi, de nu s-ar fi scurtat zilele, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile” (Matei 24, 21-22).
Până la acele zile, noi, cei de azi, nu mai suntem în situaţia celor dinainte de Hristos, victime sigure de pradă uşoară, ci cădem fie pentru că nu luptăm şi nu folosim armele atotbiruitoare, fie că cedăm şi capitulăm, sau, chiar trecem de bunăvoie de partea duşmanului. Tot slabi suntem şi noi, numai că acum avem arme de care inamicul se cutremură şi piere cum se stinge fumul şi cum se topeşte ceara de la faţa focului.
Să invocăm numai numele lui Dumnezeu şi să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, de care, şi numai văzându-l, oastea vrăjmaşă se îngrozeşte şi fuge, cum ne spune troparul: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă, nesuferind a căuta la puterea ei”.
Dar, mai presus de toate, avem pe Domnul Hristos în ajutor, Biruitorul morţii, al diavolului şi al iadului. Cum spune Sf. Ap. Pavel: „toate le pot întru Hristos, Care mă întăreşte” (Filipeni 4,13). Noi spunem „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Prin gura creştinului, psalmii sunt săgeţi de foc ce ard şi pun pe fugă duhurile necurate.
Mântuitorul ne îndeamnă şi ne încurajează: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12,32); „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (loan 16,33). De aceea, cel ce se mai plânge de neputinţă în lupta lui cu cel rău este de compătimit, de plâns şi chiar ridicol, pentru că se lasă singur prins, întocmai cum şoarecele ar duce pe un elefant legat.
Desigur, biruinţele duhovniceşti se obţin greu, dar tocmai pentru aceasta ele sunt şi mai frumoase şi mai de preţ decât toate biruinţele. Ele se şi răsplătesc cu viaţă şi fericire veşnică.