Există întotdeauna în proximitatea noastră persoane care pot fi aşezate fără probleme în galeria risipitorilor frumoşi, a acelora care au ştiut să lase împrejurul lor şi după ei amintiri despre capacităţile lor de a fi artişti, dar pe care au preferat să le folosească vag, sporadic şi doar în ocazii speciale, acelea căutate şi dorite de ei. Nu cred că există oameni care să nu fi ştiut, să nu fi cunoscut asemenea persoane transformate instantaneu de vremuri în personaje, asemenea caractere atinse de diverse şi diversificate talente, talente pe care au preferat să le lase să se disipeze discret şi să îşi întoarcă posibilităţile în neant, în acele adâncimi ale fiinţei din care au izvorât. Au preferat mulţi să îşi ascundă, să îşi pună la „adăpost” posibilităţile de a spune şi de a lăsa după ei cât mai mult şi cât mai vizibile urme.
Grigore Diculescu este unul dintre marii risipitori despre care lumea ştie, cunoaşte câte ceva, despre care mai există ceva informaţii şi despre care cineva, Mihail I. Vlad(alt mare entuziast al risipirii!), reuşeşte să vorbească, să spună, adunând şi antologându-i o parte dintre textele risipite, reuşind să găsească şi să pună între copertele unei cărţi ceea ce a putut găsi şi salva.
… Am încercat să adun manuscrisele sale sub coperta unui volum. Grigore Diculescu a fost un risipitor de viaţă, dar şi de talent. Manuscrisele sale le-a împărţit prietenilor şi nu numai lor… – Mihail I. Vlad … Ştia să improvizeze, ştia să te facă vesel şi atunci când erai trist. Ştiu că merită ca scrisul său să vadă lumina tiparului…- Aurel Cucuu
Risipind viaţa este un omagiu adus privirii senine, a acelei priviri pe care autorul a îndrăznit să o lase să se aşeze pe întâmplările vieţii, pe toate acele momente ale ei care au reuşit să îl convingă să zăbovească asupra întâlnirilor şi întâmplărilor care le-au completat. Grigore Diculescu ştie să cuprindă integral o situaţie şi face ca ea şi tot aerul ei să se mute firesc în cuvinte, în cuvinte care spun tot ce este de spus în cât mai explicite moduri.
… Pe aici, la capul podului de peste Ialomiţa, va fi fost cândva vestitul han al lui Manolache Ciolănescu, han care, cu polată încăpătoare, cu sârma pe care stăteau înşiraţi covrigii rumeni, cu gheţărie în curte. S-au schimbat multe de atunci, de bună seamă. Doar Ialomiţa a rămas aceeaşi bătrână credincioasă luncii, alunecând leneşă de-a lungul acesteia, lăsând în stânga locul fostului han, iar în dreapta dând frâu liber iazului…
Crochiurile evocatoare ale lui Grigore Diculescu propun variate cunoaşteri de locuri şi de persoane, iar toate se transformă în personaje, toate se aşază într-o ramă literară atinsă de un diafan simţit în parfumul cuvintelor pe care le foloseşte. Toate poveştile şi toate evocările au rosturile deja stabilite, au incluse toate datele pentru a se transforma în proze care ar fi putut dezvolta mai departe temele propuse aici. În fiecare temă a povestirilor, reportajelor, ale evocărilor din această carte se pot găsi elemente care ar fi putut fi ulterior dezvoltate de autor, prelungite în proze mai aplicate. Firea de risipitor, de nepăsător cu privire la ceea ce a lăsat scris nu le-a mai acordat această şansă, dar ele nu îşi pierd farmecul nici în forma aşezată şi publicată aici.
… Că a existat un Ţoncu al acelor ani este de-a pururi adevărat. Că dormeam în podul cu fân de pe la Cota 1100 împreună cu sora lui Radu Petrescu este de asemeni adevărat. Că făceam deja de pe atunci un prim banchet s-a rămas scris în fotogafii şi în inimi. Ne place de Mircea Horia Simionescu la ora actuală pentru faptul că nu a uitat orele trecutului, ci şi le însăilează ca devărate mărgele pe şnurul unor amintiri din care nu poate lipsi casa lui Grigore Alexandrescu…
Citind Risipind viaţa, de Grigore Dicules-cu, învăţăm şi părţile zise ale neîmplinirii pe care ţi le pune la dispoziţie risipirea, dar putem, în acelaşi timp să înţelegem şi partea frumoasă, boemă şi poetică a acestei însuşiri. Autorul îşi permite, de fapt, toate aceste risipiri, fiindcă talentul care îl însoţeşte, care nu îl trădează şi care se vede şi se simte în textele lui ne garantează că frumuseţea lor nu se poate pierde de tot, iar importanţa şi înţelegerea lor rămân neştirbite de-a lungul vremurilor, a timpurilor care se desprind din ele şi care merg mai departe fără să îşi piardă din toată această frumuseţe.
Gabriel Enache
