Există anumite surprinderi ale poeziei pe care le putem identifica și găsi chiar în cuvintele ei, există acele stări care impun mirările ce definesc mai departe trăiri intense, urcătoare mereu și mereu în corpul și în mințile celui ce îi simte atingerile și toate spasmele lor ce se mută în tremur, în neliniști, în provocări ce nu își vor irosi niciodată puterea de a impune traume sau bunuri împreună cu toate amplificările lor.
Carmen Duvalma ne face cunoscute toate acestea în poezia care o copleșește și care mai departe îi impune spunerea, care o face să își alăture vocea interiorului care trebuie să iasă și să se facă vizibil cu ajutorul și cu sprijinul cuvintelor ce îi împrejmuiesc poezia, ce îi dau puterea teribilă a cuvintelor ei și a fiecărei
exprimări ce îi continuă și îi completează ființa astfel.
Stau în cameră așteptând să se întunece
seara se lasă ca o ceață albastră învăluind toate obiectele din jurul meu
odată cu gândurile…
Visul care mă va ucide impune un strigăt continuu, unul care se mută și rămâne într-un ecou dens și înfășurat pe mari suprafețe ale firii, ale firii care încearcă să se așeze în lumina care îi poate face cât mai vizibile răsucirile și împlinirile lor în acest text, în tot acest format care o poate cuprinde pe autoare și care o poate așeza în stările care îi pot ghida pașii căderilor în acest vis lung și fără întoarcere, fără vreun capăt disponibil să asigure o ieșire, o posibilă scăpare. Mai departe se pot înțelege și adăuga însușirile tuturor acestor stări necesare căderii prelungită de poezie, a levitației care se întrevede mai departe în așezările cuvintelor care o vor defini, care îi vor povesti toți acești pași.
Când se naște, poetul mșcă din lună, din razele ei cad atunci cuvinte ciudate
numai de el simțite…
Căutările (se) impun. Fricile se descompun și ele în aceste aspecte ale strigătului care încape în aceste încăperi și care se propagă lovindu-se cu sete de pereții ce îi amplifică și îi cresc notele rezonanțelor răvășitoare, prelungi și de neoprit toată rostogolirea lor în mințile ce se pun la dispoziția a(u)scultării lor. Simțurile cresc și se ascut, iar toate acestea conduc senzorii spre asumări ale unor descărcări ce vor ușura fiecare trecere dinspre viu și realitățile lui înspre vis și spre irealitățile pe care le surprinde și pe care mai departe le pune să locuiască în fiecare loc disponibil al minții care se încăpățânează să își țină ochii deschiși ca să vadă, ca să înțeleagă și ca să scrie despre toate acestea.
Castele medievale însingurate cu turnuri înalte sidefii strălucind sub apă
nori de bronz care respiră printre alge
într-un somn adânc…
Carmen Duvalama nu își acoperă nimic din ce poate să vadă a firii ei, adică își lasă fiecare simț liber să simtă aceste moduri de a vedea și de a-și echilibra frica cu ele toate, de a și le adăuga corpului și fiecărui senzor ce îl locuiește și astfel, împreună, să facă pașii cât mai corect pe treptele acestea ale căderii în vis și în toate tainele pe care aceste cuprinderi ale căderii impuse le poate așeza mai departe (tot) în cuvinte și (tot) în fiecare posibilă ardere de tot impusă de scrierea lor, de această Facere permanentă, continuă și intensificată de toate trăirile ce o vor covârși și în continuare o vor locui.
Marea șterge urmele din urma ei fără milă ca pe ultima amprentă a lumii.
Visul care mă va ucide ține în cuvintele ei toate așezările necesare căderii, dar și pe cele care pot ajuta continuarea călătoriei ce îi cuprinde anumite cutremure ascunse în aceste stări așezate și descrise de Carmen Duvalma aici. Timpul își oprește mișcările și le ține prinse în chihlimbarul ce le poate păstra cât mai mult pentru a fi duse cât mai departe, în fiecare adâncime pe care căderea o poate ține și face vizibilă în teritoriile ei.
Gabriel Enache
