Întoarcerea la scriitorii clasici are întotdeauna necesarul conţinut seducător pentru oricare scriitor, critic sau istoric literar. Întoarcerea la/către clasici este, pentru mulţi autori, doza de oxigen necesară, doză care îi asigură menţinerea gustuluipen-tru toate întâlnirile ulterioare, cu orice fel de text scris. De aici disponibilitatea de a face cât mai dese plimbări, întoarceri de fapt, prin texte care par a nu mai avea prospeţimea şi/sau savoarea necesare (re)citirii lor. Însă, o privire atentă, o trecere sigură pe tărâmul acesta, pot să rezerve şi să asigure delicii intelectuale greu de egalat în alte situaţii de lectură, de aplecare asupra unor texte, să zicem mai noi, de fapt mai recente.
Calitatea de text aşezat în tiparulclasic nu anulează prospeţimea, şi nu asigură o muncă uşoară de îndepărtare a unor cantităţi de praf aşternute, simbolic, peste rândurile parcurse. Dimpotrivă, acestea sunt aduse la zi, sunt demonstrate, de (mai) noul parcurs critic şi istoric, itinerar pe care Ştefan Ion Ghilimescu îl duce la capăt de-a lungul şi de-a latul unor perioade, cuprinse între parantezele istoriei literare, care îi asigură o (vizibilă şi) plăcută îndeletnicire de detectiv literar prin vieţile, prin epocile de ieri, aduse, cu acribie şi talent romanesc, azi, aici. Cu plăcere, face autorul nostru toate demersurile pentru a învia şi pentru a (re)aduce în actualitate scriitori ale căror nume, vieţi şi opere nu pot fi lăsate să se odihnească în apele tulburi ale uitării, să fie atinse de aerul morbid al vetusteţii.
Ştefan Ion Ghilimescu este unul dintre obişnuiţii acestor cotloane ale literaturii, ale istoriei şi ale istoriilor literare, este unul dintre exegeţii de top ai literaturii vechi, clasice, (post)moderne etc.. Domnia sa nu şi-a lăsat uneltele de critic să se odihnească prea mult într-un anumit moment literar, nu s-a lăsat sedus definitiv de mode, de modele firave, trecătoare ci, cu deschidere şi cu fine şi atente observaţii a atins autori din toate zonele temporale ale literaturii şi ale istoriei ei, dar, atunci când îşi opreşte privirea prin zonele aride ale trecutului literaturii, prin zonele mascate de datele reci ale istoriei literare, reuşeşte să aducă la lumină, să readucă la viaţă şi să împrospăteze orice motiv, sau moment, care au făcut parte din-tr-o biografie literară, critică, istorică, etc..
Nu există scriitor asupra căruia să nu îi facă plăcere să zăbovească, să îşi odihnească privirea de scormonitor locvace şi dedicat, nu sunt momente ale literaturii care să îl plictisească pe Ştefan Ion Ghilimescu, dar nici greşeli peste care să treacă cu uşurinţă. Toate acestea îl încarcă permanent cu acea râvnă neobosită şi dătătoare de satisfacţii care par a fi căutate, însă nu impuse. Literatura, pentru Ştefan Ion Ghilimescu, viaţa în apele ei calde, sau în apele ei reci, este mediul perfect la care s-a adaptat de mult timp, este mediul în care domnia sa îşi poate asculta cel mai bine simţurile sonore şi în care îşi poate simţi cel mai bine vibraţiile emoţionale datorate întâlnirii cu Textul, cu acel text care compune şi formează tiparul în care se potriveşte perfect povestea sa.
Ovidiu, Aulus Gellius, Dante, Moliere, Voltaire, DşAnnunzio, Flaubert, Katherine Mansfield, Anna de Noailles, Sthendal, Maupassant, Dumas-tatăl, Juan Valera, Lucia Palladi, Alexandru Busuioceanu, Virginia Woolf, Paul Vabry, Antoaneta Bodisco, Valeryanum, Marquez, Modiano, Houllebecq, Herta Muller, etc….
sunt autorii care şi-au făcut loc în această nouă carte a lui Ştefan Ion Ghilimescu, sunt autorii aşezaţi oarecum în tipare ale clasicităţii literare, dar care, sub atenta şi noua privire care i-a adus din nou la lumină, s-au încărcat din nou, pentru o vreme cel puţin, cu haine ale interpretării noi, cu moduri de a fi citiţi şi interpretaţi tot noi, dar şi cu vieţi amplificate cu frânturi din viaţa celui pe care, la rândul lor, l-au ajutat să îşi completeze activitatea de căutător neobosit de nestemate istorice şi litarare.
Gabriel Enache
