Cea mai rea dintre toate lumile posibile (113) De la explozia urbană la bidonville-ul global

Date:

de Mike Davis_
Ricşa a fost mereu un simbol amar al degradării muncii, în Asia. Inventată în Japonia, în anii 1860, ricşa a permis „oamenilor animale” să înlocuiască căruţele trase de catâri sau caleştile cu tracţiune cabalină, devenind o modalitate importantă de principal transport rapid şi eficient în marile oraşe din Asia de Sud şi de Est. în mod special în Japonia, ricşele vor supravieţui concurenţei tranvaielor, după Primul Război Mondial din cauza faptului că s-au dovedit a fi foarte practice, transportul cu ele era cel mai ieftin şi aveau un statut de „simbol social” pentru mica burghezie. („De cele mai multe ori, majoritatea oamenilor gândea că cel ce nu-şi putea permite o ricşa privată este un om de nimic”, scria Xi Ying, roman pekinez din perioada anilor 1930.1)) Munca cu ricşa însemna să tragi după tine un vehicul cu două roţi, considerată una din formele urbane de muncă cele mai extenuante şi, cel puţin în Shanghai, majoritatea celor ce trăgeau ricşa mureau de criză cadiacă sau tuberculoză doar la câţiva ani de la începerea acestei munci.2)
Desigur, revoluţionarii au criticat dur folosirea ricşei ca modalitatea de a-ţi câştiga pâinea de zi cu zi şi au promis eliberarea, în viitorul apropiat, a mii de rickshaw coolies, ceea ce s-a şi întâmplat în unele zone, dar în ale regiuni din Asia această zi a libertăţii încă nu a venit. De fapt, modalitatea de a transporta prin oraş una sau cel mult două persoane, folosind un om putere, înhămat înaintea trăsuricii, în locul calului, recurgându-se la desuetele ricşe şi ciclo-ricşe (biciclete cu trei roţi, cele două roţi fiind de data aceasta în faţa celui ce pedalează, între ele găsindu-se montată o băcuţă cu două locuri, având o pânză, fixată pe un cadru orizontal, ce protejează clientul de soarele arzător), a ajuns, în prezent, să folosească şi să exploateze un număr mai mare de bărbaţi săraci decât în 1930. OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii) este de părere că pe străzile asiatice lucrează mai mult de 3 milioane de oameni înhămaţi la ricşe.3) în Dacca („Oraşul lui Dumnezeu”, a declarat un urbanist lui Jeremy Seabrook, numit astfel deoarece „totul merge de la sine”), sectorul de activitate al ricşelor este „al doilea cel mai mare rezervor de locuri de muncă din oraş, depăşit doar de industri confecţiilor şi milionul său de muncitori”. Cei 200.000 de rickshawallah (trăgători de ricşe) – acei Lance Armstrong ai lumii a treia ce mor în cel mai deplin anonimat, ignoraţi de toată lumea – câştigă aproape un dolar pe zi parcurgând în medie şaizeci de kilometri pe zi în mijlocul circulaţiei infernale şi extrem de poluate din Dacca.4) Această activitate în totalitate masculină, reprezentând ultima soluţie, în lipsă de altceva pentru a te deplasa prin oraşul unde sărăcia câştigă tot mai mult teren, a dat naştere la o concurenţă violentă între rickshawallah-ii autorizaţi şi cei ilegali, cei din urmă trăind mereu cu frica că poliţia poate oricând să le confişte „vehiculele” şi să le dea foc.5)
La fel, în Calcutta, unde Jan Breman a descris corect folosirea ricşelor ca un fel de „arendare sau închiriere de tip urban”, cei 50.000 de imigranţi din Bihar fiind baza acestei industri. Majoritatea bihar-ilor trăiesc departe de familiile lor, uneori timp de zeci de ani, înghesuiţi în containăre sau foste grajduri, în întregime dependenţi de mici grupuri organizate ce le garantează o minimă regularitate a muncii. Breman insistă asupra faptului că aceşti muncitori nu sunt în realitate „micii întreprinzători independenţi (aşa cum sunt prezentaţi de noua mitologie urbană) ce lucrează cu îndârjire pentru a ajunge în vârful scării sociale prin acumulare lentă de bogăţie, ci proletari dependenţi ce trăiesc mereu în stare de defensivă”. Insignifianta compensaţie simbolică este că ei nu sunt cel mai defavorizaţi de soartă; acest titlu de „glorie” revine celor ce tractează nişte vehicule numite thela, aşa de grele şi de joase că este nevoie de un bărbat şi întreaga sa familie pentru a le deplasa.6)
Dar aspectul cel mai degradant pentru fiinţa umană, în cadrul economiei subterane – mai degradant decât prostituţia infantilă – este creştera foarte mare a cererii, la scară planetară, de organe necesare operaţiunilor de transplant, piaţă creată în anii 1980 în urma progreselor realizate în domeniul grefelor de rinichi. Pentru prima dată, acest tip ilegal de comerţ a apărut la periferia mizerabilă a localităţii Chennai, fostul Madras, actu

ala capitală a statului Tamil Nadu din estul Indiei, având aproape 7 milioane de locuitori, devenită pe plan mondial celebră pentru „prelevarea sa rinichi”. Conform unei anchete realizată de Front-line, „timp de opt ani, între 1987 şi 1995, bidonville-ul Bharathi Nagar din cartierul Villi-vakkam, o periferie a oraşului Chennai, a fost placa turnantă a comerţului cu rinichi în Tamil Nadu. în momentul cel mai de vârf al acestui boom, în parte stimulat de străinii veniţi în masă, în sudul Indiei, în căutare de rinichi, bidonville-ul a fost supranumit «Kidney (rinichi ) Nagar» sau «Kid-ney-bakkam». în majoritatea lor, locuitorii bidonville-ului erau refugiaţi ce se zbăteau din greu pentru a supravieţui precum muncitorii angajaţi cu ziua sau purtătorii de ricşe. Jurnaliştii de la Frontline sunt de părere că peste 500 de persoane, adică un individ din cadrul unei familii, au vândut un rinichi ce a fost prelevat pe loc sau exportat în Malaezia; majoritatea donatorilor erau femei, «în cele mai multe cazuri femei abandonate (…) obligate să-şi vândă rinichiul pentru a nu muri de foame nici ele, nici copii lor».” 7)
în ultimii ani, bidonville-urile din Cairo au fost şi ele o mină de procurat organe umane. „Majoritatea clienţilor implicţi în acest tip de tranzacţii, explică Jeffrey Nedoroscik, sunt arabii bogaţi din Golful Persic. Chiar dacă există şi alte ţări din Orientul Mijlociu dotate cu centre de transplant, puţine dintre ele au la dispoziţie un număr aşa de mare de săraci dispuşi să-şi vândă organele. în trecut, laboratoarele obişnuiau să trimită recrutori în bidonville-urile şi ale cartiere locuite de săraci, din Cairo, precum Oraşul Morţilor, pentru a negocia cu eventualii donatori.” 8)
Micii vrăjitori din Kinshasa
Cât de mult poate fi întisă coarda economiei subterane şi a muncii la negru pentru a furniza un adăpost şi un loc de muncă noilor săraci din mediul urban? Un mare oraş, oficial exclus de pe piaţa economiei mondiale de către supraveghetorii săi de la Washington, se luptă în prezent cu disperare pentru supravieţuirea la limită în mijlocul fantomelor viselor sale trădate: Kinshsa, capitala unei ţări bogate de la natură, ajunsă săracă în mod artificial, oraşul unde, după cum a spus într-o zi chiar preşedintele Mobutu, „totul este de vânzare şi totul poate fi cumpărat”. Printre celelalte magalopolisuri ale planetei, doar Dacca este la fel de teribil de săracă, dar totuşi, Kinshsa depăşeşte cu mult acest oraş prin folosirea disperată a tuturor strategiilor ilegale de supravieţuire. După cum a remarcat, oarecum îngrozit, un antropolog, Kinshasa este în acelaşi timp „un miracol şi un coşmar”, este un oraş imens unde economia, în formele ei legale de manifestare, şi instituţiile Statului, exceptând pe cea a represiunii, s-au prăbuşit definitiv.9) Kinshasa a devenit un oraş pe care obsolut toţi locuitorii săi îl descriu ca „o epavă, un cadavru, supranumindu-l «Kin-pubela»”.10)
1) David Strand, Rickshaw Beijing: City People and Politics in the 1920s, Berkeley, 1989, p. 28. A se vedea de asemenea James Warren, Rickshaw Coolie: A People’s History of Singapore, 1880-1940, Singapore, 2003
2) Stella Dong, Shanghai: The Rise and Fall of a Decadent City, New York, 2000, p. 162-163.
3) S. Sethuraman, „Urban Poverty and the Informal Sector”, art. cit., p. 7.
4) Jeremy Seabrook, In the Cities of the South, op. cit., p.
35-37.
5) A se vedea articolul consacrat acestui subiect în Housing by People in Asia, nr. 15, Asian Coalition for Housing Rights, octombrie 2003.
6) Jan Breman, The Labouring Poor, op. cit., p. 149-154.
7) Alte comunităţi de săraci, ca cele din oraşele înfrăţite Pal-lipalayam şi Kumarapalayam au fost, de asemenea, implcate în traficul de rinichi din Tamil Nadu. Majoritatea donatorilor erau ţesători ameninţaţi cu concedierea sau în pericol de a da faliment din cauza concurenţei internaţionale („One-Kidney Communities”, anchetă publicată de Frontline, 14:25, 13-26 decembrie 1997).
8) Jeffrey Nedoroscik, The City of the Dead, op. cit., p. 70.
9) René Devisch, „Frenzy, Violence and Ethical Renewal in Kinshasa”, Public Culture, 7:3, 1995, p. 603.
10) Thierry Mayamba Nlandu, „Kinshasa: Beyond Dichotomies”, textul comunicării în cadrul Conferinţei despre sărăcia din mediul urban, African News Bulletin-Bulletin d’Information Africaine Suppément, nr. 347, 1998, p. 2.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Popular

Știri
Dâmbovița

Cardurile de alimente sunt  încărcate zilele acestea cu o nouă tranșă de 250 de lei

 Cardurile de alimente (tichete sociale) sunt  încărcate cu o...

Zilele județului Dâmbovița: Concerte, artificii și emoție în Parcul Chindia

Zilele județului Dâmbovița au încheiat cu succes cea de-a...

Incendiu, la o  hală din Răcovița

Un incendiu a izbucnit în jurul orei 00:02 la...