Cele 365 de trepte ale gloriei

Cum spunea Adrian Păunescu, regretatul poet, cine are părinţi, sa-i păstreze şi să-i respecte, deoarece, şi asta o spun eu, nu celebrul poet, părinţii, unii, nu toţi, indiferent de vremuri, fie ele bune sau rele, îşi protejează copiii.
De regulă, când copiii ajung să per-formeze, devenind nume reprezentative în domeniul lor de activitate, mass media scrie doar despre ei, părinţii intrând definitiv în conul de umbră al anonimatului deplin. Doar copii lor mai vorbesc despre ei şi, uneori, prietenii acestor părinţi.
Cu toate acestea nu trebuie ocolit un adevăr de la sine înţeles: dacă nu erau părinţii cu dorinţa lor de neînvins ca propriii lor copii să devină lumină, repere, nimic nu devenea realizabil. Aceşti părinţi trebuie menţionaţi, nu în ideea că sunt un exemplu ce trebuie urmat, ci în ideea că ei, aceşti părinţi, nu au trăit degeaba. Nimeni nu se va gândi vreodată să le ridice un monument, deşi monumentul dedicat amintirii lor este chiar realizarea şi împlinirea în viaţă a propriilor copii.
Omagiul gravat în timp
Singurul omagiu ce le poate fi adus acestor părinţi este cuvântul scris şi tipărit căci prin cuvintele scrise şi tipărite ei îşi câştigă dreptul de a intra în neuitare.
Nu sunt oameni perfecţi, doar Dumnezeu fiind perfect, dar, aşa cum deja am afirmat, prin dorinţa lor de a-şi ajuta copiii să ajungă pe culmile performanţei şi succesul, în comparaţie cu alţi părinţi, ei devin perfecţi şi singulari, în lumea trecătoare a oamenilor. Aceşti părinţi au o existenţă anonimă, dar, Dumnezeule !, cât de înfrumuseţată, prin clipele de glorie ale copiilor ce le poartă numele.
Pentru a nu mai lungi vorba, pentru a nu mai pune la încercare răbdarea nimănui, precizăm că astfel de părinţi ce merită menţionaţi, sunt şi soţii Vlad, Adriana şi Cristian Vlad, iar împlinirea, plină de satisfacţii a luptei lor cu timpul şi chiar cu lumea în care trăiesc, este fiul lor, George Alexandru Vlad, ce activează în cadrul echipei de baschet CSM Phoenix Galaţi.
Despre George Alexandru Vlad s-a mai scris, din motive întemeiate, la modul entuziast, dar neexagerat, în paginile cotidianului „Dâmboviţa”, dar acum a venit momentul să fie menţionaţi şi părinţii săi. deoarece, Alexandru a mai încheiat un strălucit capitol profesionist de baschetbalist, aspect ce se datorează nu doar muncii sale îndârjite, cât şi tenacităţii părinţilor săi de a sfida imposibilul.
Triumful inteligenţei
Dar despre ce este vorba? Pe scurt, echipa masculină CSM Phoenix Galaţi a căştigat, la sfârşitul lunii aprilie, cel de-al treilea meci din cadrul Turneului Final al Campionatului Naţional U20, baschet-baliştii pregătiţi de antrenorul Tudose Teodorascu reuşind să se impună în faţa echipei CS Agronomia Bucureşti, cu scorul de 85-82. Veţi spune: şi ce-i cu asta? Uite că este. în urma acestui rezultat, înregistrat în ultimul joc al turneului, CSM Phoenix Galaţi a intrat în posesia trofeului de campioană a Campionatului Naţional U20, masculin, sezonul 20182019, fără să cunoască înfrângerea, acumulând 3 victorii din tot atâtea jocuri disputate la Turneul Final.
Nu vom prezenta componenta lotului de jucători ai campioanei U20 a României, datele tehnice putând fi găsite pe site-ul Federaţiei Române de Baschet, dar trebuie menţionat că, deocamdată, CSM Phoenix Galaţi are în componenţa sa crema baschetului autohton, la categoria U20, reuşind să aibă pe cel mai bun coşgeter CN U20″ – Radu Gheorghe Voinescu cu 87 de puncte, pe cel mai bun recuperator – Robert David Stan cu 54 de recuperări şi, voi dâmboviţeni, ţineţi-vă bine, să nu cădeţi pe jos, pe cel mai bun pasator – târgovişteanul George Alexandru Vlad cu 14 pase decisive. Realizaţi ce vrea să însemne cel mai bun pasator? Asta înseamnă că datorită paselor inteligente ale lui George Alexandru Vlad, victoria echipei de baschet CSM Phoenix Galaţi a devenit o certitudine profesionistă ineluctabilă. Dacă ar fi rămas în Târgovişte, un oraş care nu prea are ce oferi tinerilor şi, pentru a închide gura ţaţelor din mass media locală, repet: nu am spus nu are, ci nu prea are ce oferi tinerilor, deci dacă ar fi rămas în prăfuita fostă capitală medievală, George Alexandru Vlad ar fi devenit un ilustru anonim.
Că le place unora, că nu prea le place altora, adevărul nu mai poate fi ocolit: CSM Phoenix Galaţi a câştigat Campionatul Naţional U20 masculin, ediţia 2018 – 2019 şi datorită târgoviştea-nului George Alexandru Vlad.
Să atingi cerul
Rememorând performanţele sportive ale lui Alexandru, din perioada când era elev, până-n prezent, inevitabil mă duc cu gândul la o celebritate a baschetului masculin nord- american, Muggsy Bogues, care, într-unul din momentele sale de glorie, a spus mass mediei din SUA: «Doesn’t matter height, if feet touch the sky!», în traducere liberă, ” Nu are importanţă talia, atâta vreme cât, prin saltul făcut, poţi atinge cerul”. Da, nu are importanţă talia. De fapt, adevărul este că talia are rolul şi efectul ei tehnic bine stabilit, dar cel mai mult, în teren, în timpul jocului, contează inteligenţa, abilitatea de a te mişca printre jucătorii echipei adverse, inclusiv şiretenia folosită pentru a puncta din acţiune directă sau prin intermediul pasei. Alexandru are tot ce trebuie pentru a deveni o vedetă a baschetului românesc: este tenace, este inteligent, ştie să se mişte prin labirintul creat, în teren, de adversari.
Şi nu uitaţi, Alexandru a fost de două ori premiat: odată cu echipa, primind titlul de campion naţional şi individual, primind premiul special de „Cel mai bun pasator”. Ce vreţi mai mult? Sunt curios dacă la sfârşitul anului 2019, Târgovişte, în cadrul Galei celor mai buni sportivi târgovişteni care s-au afirmat la nivel naţional, va avea decenţa de a-i recunoaşte meritele.
Dar revenind la baschetbalistul profe-sionistlui Muggsy Bogues, înalt doar de 1,60 metri, care, în 1996, i-a făcut zile fripte, în teren, adversarului său Patrick Ewing, înalt de 2,13 metri, deci, revenind la performanţele lui Bogues, constatăm că nu doar înălţimea contează. Foarte mult contează şi modul inteligent în care îţi construieşti jocul în teren, iar Alexandru are acea scânteie de geniu care-l face mai înalt decât toţi adversarii săi, chiar dacă aceştia ar sta, în faţa lui, unul pe umerii celuilalt. Prin suma performanţelor sale, asemenea lui Bogues, Alexandru a reuşit să atingă, cu vârful degetelor, cerul, prin saltul său, în terenul de joc, devenind o strălucitoare stea, la fel de strălucitoare ca steaua ce i-a călăuzit pe cei trei regi magi către împlinirea de sine. Şi mai adaug: Alexandru, prin pasele sale decisive, a fost steaua ce şi-a călăuzit echipa, imuabil, în mod magic, spre destinul de învingătoare. Veţi spune că este exagerare din partea mea. Nu, nici pomeneală. Eu nu fac decât ceea ce ar trebui să facă, o dată pe an, acest municipiu acoperit de praf şi de pânze de păianjen: să recunoască meritele lui Alexandru, să facă publice meritele părinţilor săi, deaorece fără ei, Alexandru, reiau metafora, n-ar fi reuşit să atingă cerul, umplân-du-şi sufletul şi mintea de lumina strălucitoare a succesului personal. Asta e. Mai mult ce vreţi? A, să nu uit: aştept să văd cum va performa şi sora lui, Ştefania, ce practică handbalul. Sper să nu se şifoneze nimeni, pe plan local, dar parcă merită uneori să faci ţăndări tăcerea cretină ce se aşterne, pe nedrept, în jurul unor oameni.
La final ce să vă mai spun? Cred că ar fi interesant dacă o dată pe an, de Zilele Cetăţii, indiferent ce partid ar fi la conducerea Primăriei Târgovişte, să fie premiaţi părinţii care prin felul cum şi-au educat copiii, i-au determinat să obţină performanţe de nivel naţional şi/sau internaţional. Şi, cu această ocazie, mă refer nu doar la soţii Vlad, mă refer şi la doamna Cîrstea, mama Sorinei Cîrstea, renumita tenismenă. Şi cred că mai sunt şi alţi asemenea părinţi performeri, în plan educaţional şi moral. Ce zice? N-ar merita să fie premiaţi public? Oricum, în fotografii îi aveţi pe Alexandru împreună cu părinţii săi. învăţaţi-vă să-i apreciaţi şi să-i stimaţi pe părinţii ce-şi transformă copiii în celebrităţi.
Ştiţi, un an are 365 de zile care sunt, de fapt, 365 de trepte către glorie. Unii reuşesc să urce doar două, trei trepte şi se opresc, obosiţi prematur. Alţii urcă, poate, două sute din cele 365 de trepte şi rămân toată viaţa doar cu bucuria că au zărit, o clipă doar, linia de orizont a gloriei, după care începe eternitatea odihnei. Alexandru a reuşit să urce, cu tenacitate, toate cele 365 de trepte abrupte spre contopirea sa în glorie, dar asta nu înseamnă că a trecut de linia orizontului. Până acolo, mai are de urcat încă alte 365 de trepte, poate mai abrupte decăt primele, dar cred că va reuşi, apropiindu-se şi mai mult de gloria definitivă.