Psihologia politică şi apărarea socială (LXIV)

de Gustave Le Bon_
Dacă un orator se adresează ascultătorilor săi, sperând că va pune în mişcare acea parte din ei numită inteligenţă, aşa cum va crede oricine gândeşte logic, la final, va constata cu uimire nu numai că nu a convins pe nimeni, dar va observa că nimeni nu-l asculta cu atenţie. însă, dacă va gesticula, dacă va rosti formulele consacrate, dacă va pronunţa cuvintele ce trezesc amintiri şi imagini în mintea ascultătorilor, oratorul va influnţa sensibilitatea celor ce ascultă, va reuşi să le manevreze voinţa. în acest caz, ţinta oratorului nu va fi inteligenţa celor ce-l ascultă, inteligenţă cu care nu are ce face, deoarece nu poate fi manevrată, ci acea zonă a inconştientului unde se nasc emoţiile ce generează gândurile.
Putem acţiona asupra zonei inconştientului folosind mijloacele pe care le-am indicat deja: prestigiul, sugestia etc. Dar, în înşiruirea nostră nu putea să figureze – căci nu poate fi redată prin reguli – acel factor personal, alcătuit din diferite elemente ce nu pot fi definite, ce stă la baza a ceea ce numit seducţie.
Oratorul care seduce este cel ce reuşeşte să-şi farmece auditoriul mai mult prin aspectul său fizic ce are un efect mai mare decât cuvintele rostite de el. Sufletele celor ce-l ascultă sunt asemenea lirei ale cărei corzi vibrează la cele mai mici oscilaţii de ton ale vocii sau gesturilor oratorului. Un foarte bun orator este capabil să ghicească ce vrea mulţimea şi cum să i se spună mulţimii ceea ce trebuie să audă, nu ceea ce vrea mulţimea să audă. Un orator slab, un poltician ce se teme de mulţime nu sunt în stare de altceva decât să linguşească mulţimea, să se supună orbeşte voinţei mulţimii. Adevăratul manipulator de oameni începe prin a seduce mulţimea care-l ascultă, apoi, mulţimea sedusă, formată din bărbaţi sau femei ori din ambele categorii, ajunge în acea stare emoţională de suflet încât nu mai are decât o singură opinie, cea a seducătorului, nu mai are decât o singură voinţă, cea a seducătorului.
Se pare că ceea ce numim farmecul personal al unui orator radiază forţe de atracţie necunoscute nouă, de neînţeles, imposibil, deocamdată, de explicat. Oratorul ce posedă această forţă nu mai are nevoie să vorbească raţional pentru a subjuga mulţimea, îi sunt de ajuns doar rostirea unor simple propoziţii. Dacă marii oratori sunt de accord, uneori, să explice ceea ce spun, aceasta se face doar când discursul lor trebuie publicat, deoarece sunt conştienţi că mecanismul persuasiunii cuvântului tipărit este diferit de cel al cuvântului rostit. Cu toate acestea, factorul prestigiu este aşa de important şi de puternic, încât nici ideile din discursul scris nu au mereu nevoie de argumentaţie. Mari scriitori, precum Rousseau, au reuşit să convingă nu prin argumentele lor, de multe ori destul de slabe, ci, adesea, pein prestigiul de care deja se bucurau.
Seducătorul nu are decât un singur duşman ce nu poate fi învins: o credinţă adânc înrădăcinată în sufletul celor ce-l ascultă. Când un asemenea tip de credinţă domină discursul oratorului, acesta este definitiv îngenunchiat. Atunci, în faţa oratorului se ridică un zid prin care cuvintele acestuia nu pot trece pentru a ajunge la sufletul auditoriului.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.