Psihologia politică şi apărarea socială (LXIII)

de Gustave Le Bon_
Ceea ce vindea el oamenilor, în realitatea, era acel element imaterial ce există de când lumea: speranţa. Oare preoţii tuturor cultelor, politicienii din toate vremurile nu vând acelaşi lucru: speranţa?
Iar dacă inventivul individ, pe care-l văzusem când eram copil, a reuşit să-i convingă pe oameni să-i cumpere produsul, aceasta se datorează faptului că, asemenea tuturor întemeietorilor de credinţe, s-a bazat pe cei patru principali factori ce declanşează convingerea maselor că ceea ce li se spune este adevărat, că se poate împlini: 1. prestigiul celui ce vorbeşte ceea ce sugerează şi impune maselor că ceee ce se spune este adevărat; 2. afirmaţia de necombătut ceea ce elimină orice discuţie sau comentariu contradictoriu; 3. repetarea afirmaţiei ceea ce determină masele să creadă că ceea ce li se spune este adevărat şi posibil; 4. contaminarea mentală ce permite impunerea rapidă a ceea ce, la început, pare greu de crezut.
Această scurtă enumerare redă elementele fundamentale ale gramaticii per-suasiunii1) maselor. Dacă profesorii de logică vor să vă convingă că şi raţiunea trebuie să figureze printre elementele fundamentale ale persuasiunii, lăsaţi-i să vorbească, dar să nu faceţi greşeala să-i credeţi.
Aceşti factori sunt aplicabili în cele mai diferite cazuri, în cele mai variabile circumstanţe. Pentru a convinge masele, îi veţi folosi – poate inconştient, dar sigur -indiferent că sunteţi şarlatanul ce vrea neapărat să vândă un elixir sau un medicament universal, un finanţist şiret, silit de situaţia în care se află, să vândă acţiuni fără valoare sau un împărat ce vreţi să vă convingeţi poporul că este necesar să facă grele sacrificii pentru a construi o mare flotă de război.
Aceşti factori, folosiţi pentru a convinge masele, se adresează doar sentimentelor, adică pun în mişcare mobilurile simple ce stau la baza comportamentului nostru. Ei nu sunt folosiţi pentru a ne stimula inteligenţa asupra căreia are puţină influenţă, deci, nu sunt de folos profesorului pentru a face o demnstaţie, nici savantului pentru a expune o experienţă deoarece, aceştia din urmă caută, prin ceea ce fac, să ne consolideze cunoştinţele, nu credinţele.
Cunoaşterea şi credinţa sunt două lucruri foarte diferite. Platon şi-a dat seama de acesta, cu multă vreme în urmă, precizând că nu le putem consolida în acelaşi fel. Foarte uşor, spunea el, toţi oamenii pot deveni credincioşi, dar foarte puţin reuşesc să ajungă la un nivel al cunoaşterii profunde a lumii. Cunoaşterea implică demonstraţii şi raţionamente. Credinţa nu are nevoie de aşa ceva.
Gramatica persuasiunii, ale cărui elemente de bază le-am rezumat, este de folos doar pentru crearea unui curent de opinia sau a unei credinţe, ambele situaţii bazându-se doar pe sentimente, nu pe raţiune. Aceste opinii şi credinţe stau la baza imensei majorităţi a acţiunilor noastre. Cel ce impune o opinie sau o credinţă, devine stăpânul nostru.
1) persuasiune = putere de convingere.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.