Linguşeala sau adevăr?

Preot Ioan STEFĂNESCU
Omul de azi are o mare problemă. Vrea să fie lăudat şi linguşit. Şi, din păcate, trăim în mijlocul laudelor. Dar ce valoare au laudele lumii? Sunt doar nişte monezi false; sunt judecăţi superficiale ale oamenilor, care ne cunosc puţin, sunt produsele unei industrii ruşinoase, care se numeşte linguşeală. Câte din laude n-au devenit curse şi capcane, în special pentru tineri? Decadenţa morală, adeseori, poate începe de la un compliment, de la o laudă; şi încet-încet, dacă nu înţelegi pericolul, devine o catastrofă. Mulţi au păţit ceea ce spune Esop: Vulpea, zice el, l-a văzut pe corb într-un copac, ţinând în pliscul său o bucată de carne. Cum să i-o ia? A început să-l linguşească, că are o voce frumoasă. Corbul a crezut şi şi-a deschis gura ca să cânte, iar Preot Ioan STEFĂNESCU
Omul de azi are o mare problemă. Vrea să fie lăudat şi linguşit. Şi, din păcate, trăim în mijlocul laudelor. Dar ce valoare au laudele lumii? Sunt doar nişte monezi false; sunt judecăţi superficiale ale oamenilor, care ne cunosc puţin, sunt produsele unei industrii ruşinoase, care se numeşte linguşeală. Câte din laude n-au devenit curse şi capcane, în special pentru tineri? Decadenţa morală, adeseori, poate începe de la un compliment, de la o laudă; şi încet-încet, dacă nu înţelegi pericolul, devine o catastrofă. Mulţi au păţit ceea ce spune Esop: Vulpea, zice el, l-a văzut pe corb într-un copac, ţinând în pliscul său o bucată de carne. Cum să i-o ia? A început să-l linguşească, că are o voce frumoasă. Corbul a crezut şi şi-a deschis gura ca să cânte, iar carnea i-a căzut… în felul acesta a căzut în capcană, lăsându- se linguşit.
Dacă laudele lumii sunt fără valoare sau se transformă în capcane, există însă şi laude care merită şi trebuie să fim atenţi cu ele. Sunt laudele oamenilor cinstiţi, care nu linguşesc. Este lauda conştiinţei, care nu spune minciuni. Este lauda sfinţilor, a îngerilor şi a lui Dumnezeu. Ce bine ar fi să te laude Dumnezeu şi să te acuze lumea întreagă! Dacă te laudă lumea, dar te acuză Dumnezeu, n-au nici o valoare laudele lumii. Dacă te laudă Dumnezeu, trăieşti raiul; dacă te acuză Dumnezeu, trăieşti iadul. Aşadar, ce faci cu laudele lumii? Doar laudele lui Dumnezeu au valoare!
Sfânta Evanghelie ne arată ca exemplu pe femeia cananeancă, care a îngenuncheat lângă picioarele lui Hristos şi a cerut vindecarea fiicei ei. Era vrednică de laudă. încrederea ei în ajutorul lui Dumnezeu i-a atras admiraţia Fiului lui Dumnezeu. De ce?
Primul lucru pe care l-a văzut la femeie a fost credinţa ei. Ce era cananeanca? închinătoare la idoli. Ţara ei era o ţară a ruşinoasei idolatrii, cu vrăjitori şi vrăjitoare. Deşi nu auzise de Hristos şi nu văzuse minunile Lui, imediat ce i s-a spus că Cel care trece este Hristos, o convingere lăuntrică a făcut-o să spună: Acesta este izbăvitorul lumii, este singurul Doctor şi pentru fiica mea. Din clipa aceea a renunţat la falşii dumnezei şi s-a alipit de Hristos. Şi credinţa ei a fost răsplătită.
Se impune întrebarea: Noi avem această credinţă care merită răsplătită? Ce fac oamenii de azi când se îmbolnăvesc sau au probleme? îl caută pe Dumnezeu sau merg la vrăjitoare? Se pare că, şi azi, vrăjitoria face ravagii şi goleşte portofelele. Mântuitorul Hristos a lăudat-o pe femeia cananeancă pentru credinţa ei, dar şi pentru smerenia ei. Când El îi spune că: „Nu e corect ca pâinea hărăzită copiilor s-o arunci câinilor” (Matei 15,26) – femeia n-o ia ca pe o jignire adusă neamului ei, ci zice: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”(Matei 15,27). Cu alte cuvinte, ea zice: eu sunt căţelul Tău şi voi aştepta să iau o fărâmitură de la masa Ta. Avem noi o astfel de smerenie? Ne simţim jigniţi când auzim astfel de vorbe? Aşteptăm cu răbdare o fărâmitură de la masa Lui? Acceptăm observaţiile şi mustrările ce ni se fac, pe bună dreptate, prin cuvântul Sfintei Evanghelii? Acceptăm observaţiile şi mustrările ce ni le fac oamenii atunci când greşim? Ne place să trăim în linguşeală sau în adevăr? Unde e smerenia? Unde e omenia din noi? Unde e credinţa? Ne-a distrus-o egoismul şi mândria care l-a răsturnat şi pe Lucifer şi l-a făcut diavol. De aceea, un sfânt părinte spune: „Când văd un bărbat mândru sau o femeie mândră, mi se pare că-t văd pe diavolul; iar când văd un om smerit, mi se pare ca văd un înger”.
O poveste indiană spune că odată călătorea un marinar pe mare. Stând la capătul corăbiei, ţinea în mâinile lui un inel şi se juca cu el pe degete. într-un moment de neatenţie scapă inelul în mare. Ce-a făcut? A luat o găleată şi a început să golească marea! „Ah, mare necinstită, mi-ai furat inelul”, zice el. „Te voi goli de tot, ca să mi-l iau înapoi!” Când marea a auzit aceasta, s-a temut. „Tu, ai un scop bun – zice marea – ia-ţi inelul, pentru că văd că eşti un om stăruitor… ”
Tu, cel care citeşti, cum eşti? Eşti stăruitor în bine, în credinţă, în rugăciune? A mai rămas ceva uman în tine sau totul este doar linguşeală şi laudă? Dacă trăieşti conform cu voia lui Dumnezeu, atunci urmează exemplul cana-neencei! Fii stăruitor până se va deschide uşa lui Dumnezeu. Sună continuu la soneria Lui până vei auzi şi tu: „Mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti” (Matei 15,28). Suspin când văd că trăim vremuri în care, din păcate, creştinismul nu mai este viu ca luptă duhovnicească, ca post, ca rugăciune, ca milostenie, ca omenie, nu mai este viu ca şi conştientizare şi pocăinţă. De ce? Pentru că avem familii, stăm la masă, dar nu ne mai facem sfânta cruce. Nu ne mai rugăm dimineaţa şi seara. Stăm la televizor sau la calculator ore întregi, şi care este urmarea? Sufletul se goleşte, inima se împietreşte, viaţa degenerează. Am devenit nişte oameni de nimic. Pe dinafară avem chip de om, dar în interior ne-am îndobitocit. Trebuie să facem ceva! Astfel, ne zbatem în formalism şi desuetudine şi ne îndreptăm cu paşi siguri spre „întunericul cel mai din adânc”.