Lumea fără Dumnezeu, o lume de nesuportat

Preot loan STEFĂNESCU
Lumea în care trăim arată ca o „vale a plângerii”. Oriunde îţi întorci privirea, vezi durere, întristare, nedreptate, violenţe, războaie, moarte şi păcate. Şi asta pentru că în viaţa noastră Dumnezeu nu se vede. Lipsa lui Dumnezeu se răsfrânge cu adevărat în viaţa noastră. Oare de ce? Oare pentru ce această urâciune a lumii coexistă alături de frumuseţea lumii înconjurătoare, de bunătatea şi măreţia umană? De ce trebuie să-şi dispute locul binele şi răul? De ce se amestecă fericirea şi nefericirea? Pentru că lumea de azi, în majoritatea ei, îl exclude pe Dumnezeu. Şi lumea fără Dumnezeu devine de nesuportat. Orice gând al absenţei Lui provoacă dezamăgire, zădărnicie, lipsă de scop, nesiguranţă. Uşurinţa cu care se optează pentru iresponsabilitatea faţă de prezent reprimă perspectiva unui viitor decent. Dimpotrivă, constatarea prezenţei lui Dumnezeu naşte speranţă, aduce lumină şi oferă sens.
„Cu noi este Dumnezeu/ înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ Căci cu noi este Dumnezeu!” Această certitudine este izvorul puterii noastre, este lumina care luminează tuturor. Când încetezi să bei din acest izvor al puterii tale, te vei simţi prins în capcana unor impasuri sufocante.
Dacă aruncăm o privire asupra minunii vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, ne dăm seama ce înseamnă lumea fără Dumnezeu.
Dumnezeu se apleacă asupra unui om uitat de lume care zăcea paralizat în pat de 38 de ani. Acest om se găsea într-o mulţime tristă de oameni chinuiţi de diferite boli, dar care aşteptau tulburarea apei spre a se vindeca. Fiecare, deşi în suferinţă, era animat şi de rivalitate, provocată de dorinţa de a fi el primul care intră în apa tămăduitoare.
Acel om paralizat n-ar fi ajuns niciodată să intre primul în apă, numai unul se vindeca, dacă n- ar fi apărut lângă el Mântuitorul Hristos Care-i spune: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Astfel Dumnezeu îl ridică din pat şi din boală, îi redă sănătatea. După o viaţă de om (38 de ani), redevine şi el „om” cu puteri depline.
Se impun câteva întrebări: Cum e cu putinţă să crezi că Dumnezeu îi lasă pe bolnavi să lupte unul împotriva celuilalt pentru întâietatea vindecării? Oare mila Lui nu ajungea decât pentru unul singur? Pe baza cărui criteriu este oferită această milă? Pe baza pregătirii fizice şi nu pe cea a virtuţii? Pe baza succesului în combativitate, şi nu pe cea a smereniei şi a pregătirii sufleteşti? De ce oferă primului, şi nu celui mai bun? Ce e mai important: bucuria vindecării unui singur om sau drama nefericirii celor mulţi? Să se vindece nu cel mai bun sau cel mai bolnav, ci cel mai norocos, acest lucru nu conduce oare la revoltă? E cu putinţă să se petreacă toate acestea sub ochii lui Dumnezeu şi în acord cu voia Lui? E revoltător pentru lume!
A devenit prea omenească invidia atunci când vecinul tău se vindecă, iar tu simţi că nu mai poţi să respiri la gândul că ţi-ai ratat şansa! Este şi asta un păcat, dar este mai ales un chin care torturează pe unii. De ce Dumnezeu îngăduie o lume de nesuportat?
Slăbănogul spune că „nu am om”. De ce? De ce este infirm la vremea tinereţii şi-l face Dumnezeu sănătos la bătrâneţe? De ce a trebuit să aştepte 38 de ani vindecarea? De ce Dumnezeu îngăduie atâta suferinţă, inegal împărţită? Şi, cu toate că pare a săvârşi o minune, în esenţă, întreaga atmosferă dă naştere unui sentiment al absenţei omului pentru om, dar mai ales al absenţei divine din viaţa omului. De ce? Dacă deschidem Psaltirea, vom vedea cât de des spune David: „Pentru ce, Doamne, stai departe?”, „Pentru ce mă treci cu vederea ia vreme de necaz? De ce mă nesocoteşti atunci când trebuie să-mi fii alături, în necazuri?” (Ps. 9,22). Mă simt uitat, abandonat. Te chem şi Tu nu vii, Te strig şi nu mă auzi, Te aştept şi Tu rămâi departe… Oare Hristos „doarme”? Oare este Dumnezeu absent din lumea conflictelor, a neînţelegerilor, a războaielor, a bolilor, a patimilor? Oare na spus şi Hristos în timpul Patimilor Sale: „Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46). Cum se poate să fie absent Cel ce este pretutindenea şi de-a pururi prezent?
Este Dumnezeu absent sau se petrece altceva? Nu cumva în spatele „smintelii” raţiunii se ascunde o logică duhovnicească ce asociază dragostea Sa cu căderea noastră, puterea Sa cu slăbiciunea noastră? Cum Dumnezeu, Care le-a făcut pe toate foarte bune, îngăduie căderea lumii? Dacă am fi fost la Vitezda cum ne-am fi comportat?
Poate că egoismul ne-ar fi făcut să deformăm realitatea şi să vedem minimul vindecării unui om, mai valoros, decât arătarea (prezenţa) lui Dumnezeu în apropierea noastră. Analizând lucrurile din această minune, puteam concluziona că Dumnezeu există cu adevărat! Iar nouă nu ne rămân decât două lucruri: să arătăm răbdare sub vremi şi să ne străduim în lupta de a vedea realitatea. Să fim convinşi că va veni şi rândul nostru, după 38 de ani, sau poate mâine, sau cu cinci minute înainte să plecăm din această lume. Există pentru fiecare om o clipa a lui Dumnezeu – a arătării Lui în viaţa noastră.
Ce importanţă mai au dificultăţile şi încercările, când trăim prezenţa lui Hristos în viaţa şi înlăuntrul nostru, când îl avem lângă noi, când simţim că suntem în braţele Lui? Speranţa slăbănogului de a se salva nu era la Dumnezeu, ci în aşteptarea de a găsi un om care să-l ajute. Dar ajutorul nu i-a venit de unde se aştepta, de la oameni – care nu vor să-i ajute pe alţii – ci i-a venit de la Dumnezeu, Cel care-l sfătuieşte: „De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”, sugerând astfel că pricina paraliziei şi a dramei sale erau păcatele. I-a vindecat trupul, urmând ca şi el, prin efortul de a nu mai păcătui, să-şi vindece sufletul.
Această minune prezentată poate fi un prilej de trezire a noastră. Cu toţii suntem paralizaţi de orbirea spirituală, de infirmitate, suntem şchiopi, cu picioarele neputincioase, cu mâini neîndemânatice, cu deficienţe, amăgiţi de ideile noastre, în jurul unei „scăldători” a lacrimilor şi speranţelor pierdute ale acestei vieţi. Biserica încearcă să reîndrume inima omului spre a înţelege că atunci când „nu ai om”, ai Dumnezeu. Şi dacă „omul de azi” te-a dezamăgit, să nu uiţi că Dumnezeu n-a dezamăgit pe nimeni niciodată!