Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick
14
Nikita Hrușcev
Cauzele morţii lui Nikita Sergheievici Hrușcev, decedat la Moscova, în 1977, sunt cunoscute. El a plătit cu propria-i viață din cauza hipertensiunii și a arteriosclerozei ce-i afectase arterele.
Asemenea lui Stalin, asemenea lui Lenin, asemenea predecesorilor săi aflaţi la conducerea Statului sovietic, Hrușcev nu a acordat suficientă atenţie avetismentelor medicilor ce-i atrăseseră atenția asupra dis-funcționalităților organismului său: tulburări ale comenzilor sistemului nervos vizând mersul, slăbirea capacității de a percepe senzațiile, alterarea funcțiilor organelor de care depindea perceperea simțurilor. Un film, făcut spre finalul vieții sale, în arată mergând greoi, cu pași mărunți și nesiguri. Sintomul pe care specialiștii îl numesc “pseudo-bulbar’, indcă la modul general existența unei leziuni a centrilor nervoși, apariția unei stări de ramoliri cerebral. Pornind de la dosarul clinic al lui Hrușcev, orice medic ar fi ajuns la concluzia că organismul acestuia începea să îmbătrânească rapid. La vremea respectivă, Hrușcev avea deja șaptezeci și șapte de ani, lăsând impresia că nu va mai trece mult timp și va avea parte de un atac vascular. O tromboză tocmai îi blocase arterele coranariene ce irigau mușchiul cardiac. Ceea ce l-a doborât a fost un infarct al miocardului.
De șapte ani de zile, Hrușcev nu mai deținea puterea supremă, în cadrul Statului sovietic. Se știa că se pensionase, trăind într-o vilă, în apropiere de Moscova. Spre uimirea lumii internaționale, retragerea sa din viața politică s-a resimțit mai mult în plan extern, decât în interiorul Uniunii sovietice. De asemenea, înmormântarea sa aproape a trecut neluată în seamă de către guvernul de la Moscova. Foarte repede, când s-a aflat că a murit Hrușcev, comentariile, referitoare l-a perioada cât a condus URSS-ul, a devenit tot mai numeroase. Toți cei care au vorbit despre el au căzut de acord, luând în considerație felul său de a fi și temperamentul pe care-l avea, că le-a acordat o oarecare libertate de mișcare tuturor șefilor Statelor comuniste care, până atunci, erau obișnuiți să asculte și să execute ordinele venite direct de la Moscova. Unii dintre cei ce au comentat perioada Hrușcev și-au adus aminte că destituirea sa ca om de Stat, a fost brutală. Astfel, Raymond Tournoux, în cartea sa, Tragedia Generalului, va reproduce afirmația generalului de Gaulle, pe atunci aflat la conducerea Franței:
“A fost alungat, în mod mârșav, de la putere. A fost un joc politic urât. Un guvern corect nu procedează în felul acesta cu șeful său…”
“…Era un tip destul de simpatic. Desigur, era o figură. Trebuie să recunosc că nu este plăcut de niciun fel să ai de a face cu un regim politic al cărui conducător îți este prezentat, azi, ca un semizeu, iar apoi, pe neașteptate, respectivul este tratat ca un cretin, ca o zdreanță lamentabilă.”
Puțini oameni știu de ce și cum s-a luat decizia la Kremlin pentru înlăturarea lui Hrușcev. Autoritățile sovietice au preferat să tacă decât să ofere, de ochii lumii, o explicație cât de cât plauzibilă. Zece ani mai târziu, în Occident, unde informația circulă liberă, o altă țară, Statele Unite, va avbea parte de o situație similară. Constatându-se că șeful Statului nu a respectat Constituția și a pus soarta națiunii în pericol, justiția americană l-a obligat pe Richard Nixon să renunțe la funcția politică pe care o deținea, destituindu-l. Nixon le oferise magistraților un argument imposibil de combătut: scandalul Watergate.
în ceea ce-l privește pe Hrușcev, la Moscova nu a fost niciun Watergate. Totuși, a existat un punct comun între cei doi conducători, cel american și cel sovietic. Asemenea lui Nixon, “Mr. K”, aceasta fiind porecla dată lui Hrușecev, nu a fost în stare să-și țină în frâu tulburările psihice care până la urmă l-au dat peste cap. îndepărtându-l pe Hrușcev, scoțându-l din lumina reflectoarelor care îi luaseră mințile, care-l făcuse, la un moment dat să se creadă cel mai puternic om din lume, atât de puternic încât a fost la un pas de a declanșa un război nuclear, guvernul sovietic a reparat greșeala de a-i fi dat prea multă putere de decizie. Astfel, guvernul a pus în practică un proverb rusesc, unul dintre multele proverbe pe care le are din plin acest popor: “Dacă stăpânul nu mai are minte ca să conducă, atunci nu va mai avea nici urechi pentru a-i auzi pe cei ce-i care-l trag de mânecă.” Un proverb pe care-l regăsim, într-o formă asemănătoare și la poporul danez.
Era la jumătatea lunii februarie 1956, când lumea întreagă îl descoperea pe Nikita Hrușcev, la cel de-al XX-lea congres al partidului comunist al Uniunii sovietice. Acest congres, convocat prin statut, o dată la patru ani, era așteptat cu interes de toții cei interesați și specializați în istoria contemporană rusă, dar și în politica sovietică, internă și externă. De fiecare dată, tonul politicii era dat de colectivismul aplicat pentru următorii patru ani. Atunci, în februarie 1956, Hrușcev îi lasă pe toți cu gura căscată. Auzindu-l, cei din sală nu știau ce să mai creadă. Aveau impreia că lucrurile o luaseră rasna. Hrușcev distrugea legenda lui Stalin. Dădea de pământ cu statuia plină de glorie și fală a lui Stalin. Totul este trecut în revistă: nepotismul, deportările, condamnările arbitrare la moarte, violarea legii, caracterul bolnăvicios de bănuitor al dictatorului de la Kremlin, eșecurile economice, greșelile militare, întreg tabloul sinistru al Rusie sub Stalin. Fără să țină cont că-i șoca pe toți cei prezenți la congres, Hrușcev vorbește și nimeni nu are curajul să-l oprească. Toți sunt fascinați, hipnotizați de acest om ce are curajul să le spună adevărul despre regimul politic al lui Stalin. Pe vremuri, de la tribuna congresului se revărsa un potop de laude lingușitoare la adresa lui Stalin, în prezența lui Stalin, mai ales în prezența sa. Acum, totul se schimbase. Stalin nu mai era lăudat. Pentru prima dată, Stalin era citicat, era desființat. Acum, de la tribună se revarsă torentul rechizitoriului. Cum să nu fie cezut Hrușcev, doar era prim-secretarul comitetului central. De altfel, mai marii partidului, sfincși, nu făceau nimic pentru a-i închide gura. Deci, știau ce va spune Hrușcev. Deci, erau de acord cu el. Congresul din februarie 1956 a marcat o etapă importantă în analele comunismului.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. Totodată, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
