George Geacăr zoom, gaura de vierme

după-amiază de martie
se-ntâmplă să fie o haltă minusculă
cu dale de piatră chenăruite de iarbă cu felinar
cu fântână căsuţa din basme de cărămidă roşie
mai există locuri din astea cu tot
ce acum douăzeci-treizeci de ani însemna civilizaţia
cea mai stridentă în mareea de lanuri.
acum zgomotul trenului devine părere. iar fâşâitul
plopului enorm care ocroteşte tabloul mai viu.
un ochi discret te scrutează de după colţ
un pas prudent dă la iveală
găina haltei. meditează
într-un picior apoi face mişcări tot mai normale
semn c-ai intrat în peisaj.
aici timpul trece aşa:
ca vagoanele unui marfar
cu cenuşă
într-o zi cu multă lumină
peste traverse printre care-au început să crească fire de iarbă
şi de la care chiar de s-ar opri ce s-aştepţi
după-amiază de aprilie
deschid robinetul şi curge din el o picătură de sânge.
îmi spăl mâinile faţa
sunt pregătit.
deschid cutia poştală
din ea începe să curgă un fir de nisip.
urcă până la glezne pân-la genunchi
urcă scările blocului spulberat de sirocco
de simun. treaptă cu treaptă. ce kalahari
ce atacamă şi ce arabie. iar eu sunt emirul.
şi voisem să refac legătura cu lumea
dacă mi-a scris cineva.
cât nisip doamne în casa scării ce cactuşi
ce furtună ce val de nisip –
ce va crede mâine dimineaţă femeia de serviciu
despre mine?
ce încredere inconştientă în obiecte
ce amorţeală în leagănul zilei.
treaptă cu treaptă cu ochii închişi acolo sus
să pot pune în fine verbul la timpul trecut.
o oază de linişte vreau. o oază de linişte vrea.
să gândesc frumos despre mine
coerent şi dacă se poate adevărat. dacă se poate.
vreau s-ajung acasă şi eu
de ce facil pentru alţii iar pentru mine e greu?
vreau bat la uşa mea. să mi se deschidă
să strig cu cine mai vrea cu mine o dată:
slavă ţie stea curată
slavă ţie stea curată
după-amiază de mai
între blocuri e-un cimitir. după orele patru oamenii vin aici
lângă monumentul soldaţilor sovietici. în cartier
nu-i niciun loc mai liniştit. femei
cu lucru de mână bătrâni
trebăluind pe la morminte în fond
veniţi să mai schimbe o vorbă. conversaţia lor:
fel de fel de nimicuri dar ce prestanţă
ce stil. în preajma
mormintelor vechi e linişte
e răcoare de parcă n-ar mai fi nimic dedesubt
nicio mişcare. ei se strâng
în preajma câte unuia îngropat de curând
ca să-l obişnuiască obiecte de sticlă
recipient albastru-verzui la capătul razelor serii obiect de cult luminiscent
cu etichetă de mazăre boabe. peste margini se răsfrâng
trei lalele atingând lemnul mesei
cu petalele. alaltăieri fragede. acum răvăşite
ca nişte vechi amici
care acum abia se mai suportă. n-am mai intrat de mult
cu trupul gol în apa unui râu.
pot vedea trei corpuri cereşti
în căderea lor fără sunet în jerbe de lumini
în colţul camerei. îl aud pe profesorul din liceu
de psihologie: la fiecare vârstă veţi găsi
o cutie minune. s-o deschideţi numai atunci
la timp. iar lalelele astea
care speram să m-ajute să nu mai vorbesc despre mine cu grumazurile lor delicate
de femei care-au păcătuit în alt veac! nici pedeapsă
dar nici iertare: dezolare infinită şi penitenţă;
creşterea şi descreşterea fenomenului irepetabil
într-un borcan de sticlă de doi lei. profesorul acela de demult
a luat un gât de verde de paris hei frunză verde
pentru c-avea diabet şi orbise. hei cutie de sticlă
pe marginea mesei.
n-am mai atins de mult pământul cu mâna n-am mai călcat desculţ nisipul ud. în colţul camerei lalelele se usucă apăsător. de neiertat. cum se usucă sângele
cenuşiu ca un trandafir
difuzoare enorme pompează o muzică orientală
cartierul răsună. blocurile flutură
ca trestia-n vânt. în context
totul ar fi posibil aş putea să apar de după colţ
desculţ murdar fericit. murmurând
obsesii vechi: mama nu m-a dorit
m-a conceput la treizeci şi şapte de ani
fericirea ei era dintr-un material subţire.
ce este mai adevărat decât mâna mea care scrie? nimic.
aş vrea să spun adevărul. mă uit prin cameră mă întreb ce obiect ar deveni mai prietenos dacă i-aş rosti numele… despre disperare aş vrea să vorbesc
dar despre ea nu se poate spune nimic chiar nimic;
aş vrea să spun adevărul dar nu pot să-l spun: obiectele sunt indiferente la adevăr. mă simt tot mai de carne fragilă tot mai de nervi.
de pe balcon blocul vecin se vede
cum stă să pornească în larg.
vântul bate-n cearşafuri. vântul îmi răzuie
şi mie profilul şi aerul neorealist al toamnei
are un gust plăcut amărui; ochii dacă-i închid
în spate sunt ecrane în infraroşu
şi autostrăzile pustii ale nervilor optici.
vântul între blocuri şuieră straniu. frânghii nevăzute
zbârnâie. nacela trosneşte. dacă acum
va ceda ceva se va rupe ceva vom porni
Pagină realizată şi tehnoredactată de Mircea Cotârţă