Cea mai rea dintre toate lumile posibile (13) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
în plus, aproximativ un sfert din populaţia urbană (conform unui studiu din 1988) trăieşte într-o stare de sărăcie „absolută” cu greu de imginat de către cineva care nu a cunoscut niciodată o astfel de stare socială, zbătându-se, pentru o supravieţui zilnic, cu un venit de un dolar sau chiar mai puţin. Dacă ar fi să credem cifrele oferite de ONU, diferenţa de venit, pe familie şi pe cap de individ, dintre locuitorii unui oraş bogat ca Seattle şi cei ai unuia sărac precum Ibadan este de 739 la 1 – inegalitate incredibilă. Mai clar, 739 de săraci la un locuitor bogat.
Este greu să ai la dispoziţie statistici clare şi credibile, deoarece autorităţile, cel mai adesea, în mod intenţionat şi exagerat, prezintă subestimat numărul de săraci şi de rezidenţi în bidonville-uri. De exemplu, la sfârşitul anilor ’80, nivelul oficial de sărăcie în Bangkok era doar de 5%, cu toate că, în urma studiilor, s-a constatat că, în realitate, aproape un sfert din populaţie (1,16 milioane de oameni) trăia în mii de bidonville-uri şi în tabere de squat-teri. De asemenea, în anii ’90, guvernul mexican afirma că doar un locuitor de la oraş din zece era cu adevărat sărac, în timp ce statisticile, ce nu puteau fi puse la îndoială, realizate de ONU, demonstrau că aproape 40% din populaţia urbană mexicană abia de reuşea să supravieţuiască cu mai puţin de 2 dolari pe zi. De asemenea, se ştie foarte bine despre autorităţile indoneziene şi malaeziene că sunt profesioniste în mascarea adevăratului nivel al sărăciei din mediul urban al ţărilor lor, prin măsluirea statisticilor. în timp ce majoritatea cercetătorilor sunt de părere că săracii ce locuiesc în kampung-uri1) reprezintă un sfert din populaţia Indoneziei, oficialii din Jakarta avansează o cifră incredibilă: 5% săraci din totalul populaţiei urbane indoneziene. în ceea ce priveşte Malaezia, geograful Jonathan Rigg deploră faptul că pragul oficial de sărăcie „nu ia în calcul costul mai ridicat al vieţii de la oraş”, subestimându-se în mod voit numărul de chinezi săraci din această ţară. în paralel, sociologul specializat în mediul urban, Erhard Berner, a constatat că nivelul de sărăcie este în mod conştient falsificat de către oficialii de la Manilla, în realitate, cel puţin o optime din populaţia bidonville-urilor din această ţară nu este luată în calcul când trebuie prezentate public cifrele oficiale.
Tipologia bidonville-urilor
Probabil că în lume sunt mai mult de 200.000 de bidonville-uri, unele având câteva sute de locuitori, altele mai mult de un milion. Cele cinci mari metropole din Asia de Sud (Karachi, Bombay, Delhi, Calcutta şi Dacca) doar ele au aproape 15.000 de bidonville-uri distincte, unde trăiesc, în total, mai mult de 20 de milioane de oameni. „Megabidonville”-urile apar atunci câng bidonville-urile şi comunităţile de squatteri 2) fuzionează, formând, de cele mai multe ori la periferia oraşelor, adevărate centuri continue de sărăcie şi de locuinţe improvizate. De exemplu, în 1992, oraşul Mexico avea şi o populaţie, estimată la 6,6 milioane de persoane, ce trăia înghesuită, în locuinţe improvizate din tablă şi carton presat, pe o suprafaţă de 348 km2. Cea mai mare parte a săracilor din Lima trăiesc în trei mari conosce se întind în formă de raze, pornind din centrul oraşului; acest gen de extraordinar de mare concentrare de sărăcie o găsim atât în Africa, cât şi în Oreientul Mijlociu. Situaţia nu este identică în Asia de Sud, săracii oraşelor fiind repartizaţi într-un număr mult mai mare de bidonville-uri dis-tincterăspândite pe o suprafaţă mult mai întinsă, în ansamblul ţesăturii urbane, constituind o reţea de motive de o complexitate cvasi fractală. Astfel, în Calcutta, mii de thika bustees 3) – repartizate în nouă grupe, fiecare grup având cinci case imense, fiecare casă având încăperi de 45 m2, locuite în medie de 13,4 persoane/încăpere – se amestecă cu o întreagă varietate de locuinţe cu statut diferit şi cu moduri diferite de folosire a terenurilor aferente. Deşi, aparent, au aspect de minibidonville-uri, thika bustees sunt mai mult catalogate de non-bidonville-uri deoarece nu sunt un corp comun care să înconjoare un oraş, ci sunt mici nuclee umane, pseudourbane, răspândite în interiorul unei structuri urbane. în Dacca, de exemplu, este de mult mai bun simţ să consideri zonele de tip thika bustees ca nişte non-bidonville-uri ce sunt mai degrabă enclave în interiorul unei sufocante matrice de sărăcie extremă.
Cu toate că unele bidonville-uri sunt foarte vechi – Morto de Providencia, prima favela din Rio de Janeiro a fost întemeiată în 1880 – cea mai mare parte dintre megabidonville-uri, în prezent putându-se vorbi nu doar despre megaoraşe, ci şi despre megabidonville-uri, au început să apară ca ciupercile după ploaie în anii ’60 ai secolului al XX-lea. Ciudad Nezahualcoyotl abia dacă avea 10.000 de rezidenţi, în 1957. în prezent, această zonă săracă de la periferia capitalei Mexico, numără 3 milioane de locuitori. Cartierul tentacular Manshiet Nasser, de la marginea oraşului Cairo, a fost la origine o aşezare de barăci, special ridicate pentru muncitorii şantierişti care, în anii ’60, lucrau pentru construirea aşezării Nasser City, iar vasta colină de bidonville-uri de la Orangi/Baidia, aflată la marginea oraşului Karachi, cu populaţia pestriţă de refugiaţi musulmani indieni şi de pathani 4) originari din zona de frontieră cu Afganistanul, datează din 1965. Villa El Salvador – una dintre cele mai mari barriadas 5) din Lima – fondată, în 1971, cu sprijinul guvernului militar din Peru, doar la câţiva ani după construirea sa avea deja o populaţie de peste 300.000 de locuitori.
1) Kampung – cătun, înconjurat, ca în Evul Mediu, cu un gard înalt din scânduri, pentru apărare de eventuale atacuri (animale sălbatice sau eventuale grupuri de răufăcători). Nu are electricitate, canalizare, reţea de apă potabilă. Unii din locuitorii acestor cătune sunt, pentru turişti, ghizi şi interpreţi pentru suma de 100.000 de rupi, doar una sau două ore. Aceşti ghizi nu vorbesc cu tutiştii mai mult decât trebuie, în caz contrar, riscând să dispară brusc, pentru totdeauna. într-unul din aceste cătune, ce avea 123 de familii, doar două posedau televizor, funcţionând cu ajutorul bateriilor.
2) Squatter – cuvânt de origine engleză. Desemnează o persoană fără adăpost, ce ocupă ilegal o locuinţă provizoriu nelocuită, proprietarii fiind plecaţi în excursie, abandonată sau pe punctul de a fi demolată. S-a constatat că un squatter nu intră într-o casă pentru a o jefui, ci doar pentru a locui provizoriu, până la întoarcerea proprietarului sau până ce locuinţa va fi demolată. Singurul lucru pe care-l face un squatter, dacă se iveşte ocazia, este să mănânce, să bea ce găseşte prin casă, folosind inclusiv baia cu tot ce conţine. Squatter-ul este mai mult specific civilizaţiei nord-americane, dar fenomenul squatter a început să se manifeste şi în Asia şi, foarte recent, în sudul Africii.
3) Thika bustees – sunt echivalentul aşezărilor favela braziliene cu deosebirea că aşzările de tip thika bustees nu sunt la periferia oraşului, ci răspândite în interiorul structurii sale urbane. Acest tip de semiaşezare umană, cuprinzănd grupări de câte cinci căsuţe, se întâlneşte, deocamdată, doar în Calcutta, fiind cu miile, în perimetrul megapolisu-lui indian. De asemenea, thika bustees au început să apară şi în Dacca.
4) Pathani sau Pachtoune – popor fondator al Afganistanului, sunt musulmani sunniţi. în prezent, trăiesc de o parte şi de cealaltă a granţei ce desparte Afganistanul de Pakistan.
5) Barridas, sing. barrida: mătură, mişcare de dans, executată de bărbat, cu piciorul, ca şi cum ar baleia podeaua, prin extensie, loc unde se aruncă gunoiele, respectiv, cartier sărac.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.