de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Poliţiştii ezită. Von Godin trebuie să repete de două ori ordinul de a se trage dar, până la urmă, văzând că nimeni nu reacţionează, smulge puşca unuia dintre oamenii săi şi trage în manifestanţi. Gestul său îi determină pe poliţişti să tragă la rândul lor, în coloana rebelilor. Focurile de armă devin tot mai dese, poliţiştii fiind în curând sprijiniţi de o mitralieră a Reichswehrului, amplasată într-unul din colţurile pieţei.. S.A.-ul ripostează, dar terenul nu-l avantajează. Scheubner-Richter cade, lovit în inimă de un glonţ; unul dintre purtătorii de drapel se prăbuşeşte, steagul său fiind acoperit de valul de sânge ce se scurge din trupul său. Ulrich Graff, ce se pune în faţa lui Hitler pentru a-l feri de gloanţe, este grav rănit. în cădere, îl trage pe Hitler în jos, Fuhrerul rupându-şi clavicula. Goering, atins de două gloanţe în zona inghinală, leşină într-o baltă de sânge. în rândul manifestanţilor sunt deja paisprezece morţi şi sute de răniţi. Rebelii bat în retragere, fugând în dezordine. Un singur bărbat stă drept, în fruntea cortegiului şi, miracol, nu este atins de gloanţe: e Ludendorff. Cu paşi lenţi, cu faţa albă de furie – au îndrăznit să tragă în el, cel mai vestit şi glorios soldat din timpul Marelui Război -, înaintează şi se opreşte în dreptul poliţiştilor. Aceştia, impresionaţi, îi fac loc, îl lasă să treacă de ei, de unul singur, într-o atitudine ce degajă dispeţ profund faţă de oamenii mărunţi. Astfel, Ludendorff ajunge pe esplanadă şi dispare din piaţă.
în ceea ce-l priveşte pe Hitler, este cules în grabă de pe jos, aruncat în salvarea ce mergea în urma manifestanţilor şi dus la Uffling, la vila prietenului său, doctorul Hanfstaengl. Aici, două zile mai târziu vor veni poliţiştii şi-l vor aresta.. Se spune că l-au găsit pitit într-un şifonier.
La fortăreaţa Landsberg a fost închis un Hitler foarte abătut din cauza eşecului loviturii de Stat pe care o pusese la cale. El, cel ce jurase în faţa adepţilor săi că preferă să moară dacă nu va fi învingător, nu fusese nici cel puţin rănit. încercarea sa de a pune mâna pe putere se terminase cu o înfrângere ce l-a ridiculizat în faţa întregii Germanii. Hitler are sentimentul pe care-l suportă cu mare greutate, că afost făcut de doi bani chiar în faţa adepţilor săi. La Uffling, familia Hanfstaengl a trebuit să-i pitească revolverul ca să nu fie ispitit să se sinucidă.
Dar, odată cu trecerea zilelor, Fuhrerul devine tot mai optimist, recăpătându-şi speranţa că până la urmă tot va obţine ce-şi doreşte. Vechi tovarăşi precum Drexler, Streicher,Gregor Strasser, arestaţi şi închişi la Landsberg, îi dovedesc clar că nu a scăzut cu nimic respectul afectuos ce-l au pentru el. Din închisoarea Stadelheim, din Munchen, Rohm, von Poehner, doctorul Frick îi trimit vorbă că au în continuare încredere în el; văduva lui Scheubner Richter, în ţinută de mare doliu, îl vizitează pentru a-l asigura de fidelitatea ei; fata lui Richard Wagner îi transmite că se poate baza pe simpatia ei. Mai află că Goering, grav rănit, arestat de poliţie, împreună cu soţia sa la graniţa cu Austria, a fost aclamat de populaţie peste tot pe unde a trecut. Mai mult chiar, dus la spitalul din Garmisch unde a fost păzit cu cea mai mare atenţie, Goering a avut parte de mii de gesturi de complicitate ce i-au permis să evadeze şi să ajungă la Innsbruck.
Astfel, reieşea clar că, în ciuda eşecului de care au avut parte, Hitler şi adepţii săi n-au pierdut nimic din prestigiul şi simpatia de care se bucurau în rândul populaţiei. După catastrofala ratare, Hitler se considera dezonorat. Cu toate acestea, a descoperit că pentru mulţi germani el devenise eroul unei patri martirizată.
Istoria ne achită !
în aceste condiţii, Hitler nu poate decât să se bucure de marele proces ce urma să aibă loc la Muchen, pe 26 februarie 1924, când vor fi judecaţi toţi cei ce participaseră la organizarea putsch-ului. Ce ocazie mai bună decât asta pentru a-şi apăra ideile şi cât de potrivit va fi acest proces pentru a deveni tribuna de care avea nevoie pentru talentul său de orator !
în rest, fără să-şi dea seama, adversarii l-au ajutat să pozeze în eroul naţiunii. în primul rând,
au restrâns timpul de judecare al complotului la trei luni. Dacă judecata ar fi fost făcută cum trebuie, s-ar fi descoperit multiplele ramnificaţii ale tentativei de lovitură de Stat. S-a văzut clar, cât a ţinut procesul, că judecătorii nici n-au căutat să-şi ascundă jena provocată de faptul că erau obligaţi să instrumenteze procesul doar împotriva lui Hitlerşi a partizanilor săi, deşi toată lumea ştia că von Kahr şi prietenii acestuia participaseră şi ei la complot, sperând să readucă la putere monarhia bavareză. în plus, printre magistraţii ce se ocupau de acest proces, câţiva dintre ei au fost, pe 9 noiembrie, la Burgerbrău, pregătiţi să aclame numele pretendentului Ruprecht !
Cu alte cuvinte, dacă guvernul de la Berlinul -deja nemulţumit că Ludendorff a fost lăsat liber doar pe baza promisiunii că nu va mai complota -nu ar fi insistat să aibă loc acest proces, Munchenul ar fi făcut totul pentru a fi dată uitării această judecată penibilă.
Hitler are tot interesul să profite de pe urma procesului pentru a şterge din memoria oamenilor eşecul mai mult decât jalnic al complotului. Hitler nici nu are de gând să urmeze exemplul lui Ludendorff care s-a închis într-o muţenie arogantă, nici pe cel al lui Kriebel care, ironic, a pretins că n-a avut niciodată suficient timp pentru a citi Constituţia de la Weimar, nici pe al lui von Poehner care, arogant, s-a mirat că de-abia acum este cercetat când, de fapt, de cinci ani de zile, ca preşedinte de poliţie, conspiră pe faţă împotriva guvernului !
Hitler nu ia în glumă procesul. Niciodată n-a sperat să aibă parte de judecători aşa de îngăduitori, de un public aşa de favorabil lui. De fiecare dată când este audiat, nu ratează ocazia de a vorbi despre Germania cea Mare. Cu abilitate laudă Reichswehrul „care într-o zi, va lupta alături de noi…” Mai mult chiar, îşi asumă întreaga responsabilitate a putsch-ului. Dacă este cineva vinovat pentru ce s-a întâmplat, acela nu este decât el., doar el.
Dar din felul cum pledează, Hitler nu apare ca un vinovat, ci ca un justiţiar. Prevesteşte pedeapsa ce se apropie, inevitabil, pentru trădătorii din noiembrie 1918, vorbeşte publicului despre noua era ce stă să vină, noua eră a măreţiei Germaniei.
Pe 27 martie, discursul său, imitare a celor antice, consolidează triumful lui Hitler. Acest text, în curând, toţi şcolarii germani vor fi obligaţi să-l ştie pe dinafară:
„Puteţi nu o dată, ci de mii de ori, să ne învinovăţiţi, dar să ştiţi că zeiţa ce veghează asupra eternului tribunal al Istoriei, zâmbind, va rupe-n bucăţi sentinţa Procurorului, deoarece Istoria ne achită, nu voi.”
Pe 1 aprilie, în faţa unei săli arhipline, unde doamnele arborează mari rozete negru-alb-roşu -culorile naţionaliste – şi dau flori celor opt acuzaţi, este rostită sentinţa.
Ludendorff este achitat. Rohm şi doctorul Frick, condamnaţi la pedepse uşoare, sunt imediat puşi în libertate. Principalul inculpat, Hitler, este condamnat la cinci ani de închisoare, dar tribunalul îi dă speranţa că s-ar putea să beneficieze, în curând, de amnistie.
Mai mult chiar, ţinându-se cont de modul exemplar în care s-a achitat de sarcinile sale, cât timp a servit în armata germană, tribunalul a decis că acest supus austriac nu va fi expulzat de pe teritoriul Germania, după executarea pedepsei, aşa cum se procedează, conform legii, cu străinii indezirabili.
în seara zilei de 1 aprilie, având pentru cei mai mulţi germani, aura învingătorilor, Hitler, împreună cu patru dintre adepţii săi, se întorc în închisoarea Landsberg. Din clipa în care uşa s-a închis în urma lor, au fost consideraţi deţinuţi politici.
Câteva zile mai târziu, în Bavaria au loc alegeri. Rezultatul va dovedi că Hitler s-a bucurat de mare succes, în rândul oamenilor, cu discursul rostit în timpul procesului. Partidul nazist va obţine cincizeci la sută din voturi; Hitler, Goering şi prietenii lor sunt aleşi deputaţi în Reichstag
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
