Delir şi nebunie în perioada interbelică (XVI) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator
Chiar dacă era capabil să doarmă fără probleme, chiar şi atunci când se izbea de tot felul de necazuri, în dimineaţa acelei zile s-a trezit tresărind când a auzit că se ciocănea cu putere în uşa apartamentului său. Involuntar, a avut gestul omului hăituit de organele de ordine. Crezuse că venise poliţia să-l salte, dar era bărbierul ce venea în fiecare dimineaţă să-l bărbierească. Nervos, a ridicat tonul vocii la el, trimiţându-l la plimbare. A preferat să stea, aproape toată ziua, cu bărbia înnegrită de firele negre şi rebele, cu gulerul cămăşii de o curăţenie dubioasă, ridicând mereu, nervos, manşetele scrobite ce-i treceau de încheieturile mâinilor, aşteptând toată dimineaţa veştile pe care le spera favorabile lui, bând unul după altul pahare cu lapte, văitându-se că are crampe… Crampe ce erau deja un semnal de alarmă pentru apariţia viitorului ulcer ce-l va chinui până-n ultima zi a vieţii sale.
Peste întreg Milano apasă o dimineaţă cenuşie şi posomorâtă. Aproape pustii, străzile aşteaptă anunţarea marelui eveniment, într-o tăcere sufocantă pe care doar pasul patrulelor regale o mai sparge. Tăcut, Ducele priveşte pe fereastră. Sună telefonul. E Roma: „Starea de asediu a fost abrogată ! Agenţia Ştefani va face anunţul…”
Regele i-a spus nu lui Facta, cel ce-i adusese documentul la semnat: „Nu voi semna un text prin care ordonaţi declanşarea executării unui ordin, atâta vreme cât nu sunt de acord cu el !”
Bătrânul respectuos începe să se bâlbâie, este cuprins de panică:
„Dar, Maiestate… Cu respect reamintesc Maiestăţii Voastre că n-aş fi îndrăznit să acţionez dacă n-aş fi crezut… „
Cu un gest ce nu admite replica, cincage-narul, cu părul albit înainte de vreme, îi taie vorba. Mai încăpăţânat ca niciodată, cu bărbia tremurându-i de nervi încât aveai impresia că mestecă ceva lipsit de gust, micul rege ascultă protestele de bun simţ ale loialului avocat piemontez.
Oare nu venise, ieri seară, îndată ce suveranul sosise la vila Savoia, pentru a-l înştiinţa despre discuţiile miniştrilor? Nu s-a-ntors el la palatul Viminal după ce a crezut că are aprobarea regelui? Ar fi îndrăznit el, dacă nu era convins ca regele era de acord cu el, să trimită prefecţilor şi comandanţilor militari telegramele prin care, la ora şapte şi cincizeci de minute, la sem-naladeclanşarea stării de asediu?
Omul din faţa sa, mic de statură, îmbrăcat înuniformă verde nu neagă, dar nu se oboseşte să-i explice de ce s-a răsgândit.
Ca în fiecare zi, s-a trezit la ora cinci dimineaţa şi, ca niciodată până atunci, în acea zi, el care foarte rar caută compania oamenilor în uniformă, a vrut de data aceasta să afle părerea militarilor. Badoglio? Nu: nici nu mai vrea să audă iar despre revolta de la Fiume. De data aceasta a plecat urechea le ce i-au spus generalii Vacarini şi Giardino ce erau împotriva oricărei vărsări de sânge. Apoi, generalul Diaz, fost comandant şef, a fost de acord ce spusese amiralul Thaon di Revel, eroul naţionaliştilor:
„Maiestate, armata îşi va face datoria, dar este mai bine să n-o obligaţi să se pună în mişcare.”
Regele n-a spus nimic. Nu le-a dezvăluit gândurile sale. De fapt, se îndoieşte că cei opt mii de oameni ai garnizoanei, ofiţeri şi soldaţi, îi sunt loiali. Oare, obligată să iasă la atac, garnizoana nu va întoarce armele împotriva Coroanei sau cel puţin împotriva regelui?
Un pretext ideal pentru a-l înlocui – el, regele ştie foarte bine ce s-ar putea întâmpla – iar toţi cei ce vor să-l îndepărteze de la putere, ar profita imediat de ocazia ivită. Desigur, nu vor îndrăzni să abolească monarhia, dar imediat vor ieşi la lumina zilei vechile rivalităţi dinre casa Savoia-Aosta şi casa Savoia-Carignan.

De ieri, vărul său, ducele de Aosta este în mod intenţionat sfidător, la Prugia, cartierul general al „quadrumviri”-lor. Regele este neliniştit. Crede că vărul se pregăteşte să-l înlăture de pe tron, folosindu-se de „quadrumviri”. Şi acum îi răsună în urechi insistentele puneri în gardă ale mamei sale, regina Margherita, văduva preocupată de politică, de retorică şi de habotnică smerenie, ce strânge toată extrem dreapta în salonul ei, în jurul sipetului în care se află cele trei gloanţe ce l-au ucis pe Umberto… De fapt, din instinct de conservare, regele a cedat mereu în faţa celor violenţi, pentru a-i potoli pentru ca a doua zi să-i poată îmblânzi.
Desigur, Mussolini reprezintă pentru el necunoscutul, iar orientarea sa monarhistă de dată recentă nu-i inspiră încredere regelui. Ducele a fost mult mai mult timp republican, decât a fost, pe vremuri, socialist: chiar a vrut, în 1921, după cum s-a exprimat într-un articol publicat în Popolo d’Italia, să orienteze fascismul în direcţia republicană. Imediat, fasciştii au protestat furioşi, iar Ducele s-a abţinut să mai insiste cu această idee. Cu toate acestea, în discursul de la Udine, pe 20 septembrie, Ducele a făcut un compromis decisiv: a spus că în ciuda schimbărilor necesare, monarhie va rămâne simbolul ce reprezintă stabilitatea în timp.
Printre „quadrumviri”, doi sunt republicani: Bianchi, venit din rândurile extremei stângi şi acel Balbo, căruia Mussolini îi va zice într-o zi că este un „porc de democrat”, amintindu-i că a fost cândva, în Ferrara, purtătorul de cuvânt al lojii „Jerome Savonarola”. Regele se teme de ostilitatea acestor doi bărbaţi, vrea să-i potolească cu orice preţ. Pe de alţă parte, răsuflă oarecum liniştit când se gândeşte la De Vecchi şi la De Bono, bătrâni soldaţi reacţionari ce-i garantează, din Perugia, deplinul lor devotament. Dar, pe 2 octombrie, Ducele stabileşte echilibrul între aceste două tabere, printr-un articol plin de afirmaţii seducătoare: „Coroana, spune printre altele, nu va fi compromisă în niciun fel de desfăşurarea evenimentelor, dacă nu se va amesteca în desfăşurarea lor.”
Regele a înţeles mesajul: dacă vrea să stea pe tron, să nu facă jocurile celor ce sunt împotriva fasciştilor. Astfel, din clipa în care a înţeles care este miza, dar şi condiţia de rămâne regele italienilor, Maiestatea Sa a respins politicos avertismentele timide ale lui Facta, dând o aură de nobleţe deciziei sale:
„Refuz să ordon să se tragă în nişte patrioţi !”
Prim-ministrului demisionar nu mai are de ales. Abrogă măsurile stării de urgenţă şi cedează postul liberalului conservator Salandra, desemnat de Curte să prezideze un guvern ce garantează drepturile şi libertăţile poporului… Ducele este mulţumit, dar nu răsuflă uşurat. Partida nu este, deocamdată, câştigată.
Prudenţa ce-i obligă atăt pe îndrăzneţi, cât şi pe fricoşi să respingă recursul la forţă şi să accepte compromisul, îl determină pe Duce să se orienteze din nou. Între Palat şi Perugia, unde aşteaptă vărul regelui, se află Federzoni, liderul naţionaliştilor, ce militează pentru un guvern de uniune naţională, oferindu-le fasciştilor patru portofolii.
Dar nu mai era vreme târguielilor. Bursa mizase deja pe Mussolini. Presei de opoziţie i se pusese botniţa. Într-o scrisoare către un prieten, socialistul Matteotti remarcă: „Frica a cuprins toată Camera”. Armate priveşte, fără să se opună, fără să sprijine, organizarea unui marş ce se vrea mai mult decât o simplă plimbare: se doreşte o adevărată epopee a poporului italin. În privirile avangărzilor ce au pornit la drum, luceşte flacăra întunecată a chiparoşilor romani.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Identitatea lui e: dragoste, iubire, ură, vis!... Gandy- Romulus R. Georgescu (3.08.1952- 9.07.2020)

Poetul este un personaj care caută şi care venerează absolutul şi inconştientul, este acel gen de personaj care nu vrea să dezlege neapărat sensuri ale vieţii, sau sensuri poetice ci, cel mai mult şi mai mult, încearcă să ia notiţe despre sine şi despre ceea ce, vizibil, nu-i dă pace.Gandy- […]