Psihologia politică şi apărarea socială (CXX)

de Gustave Le Bon_
De ce oare domnul Leroy-Beaulieu crede că respectarea moravurilor şi obiceiurilor arabilor ar avea drept urmarea părăsireaAfricii de către armata şi coloniştii noştri? Constatăm că domnul Leroy-Beaulieu uită să ne explice cum s-ar putea întâmpla aşa ceva. Cred că nu a fost capabil să-şi susţină părerea deoarece nu avea argumente serioase. Tipul de politică apărat în acest caz este chiar cea pe care au folost-o englezii, în India, referitor la musulmani, fără să lase totuşi impresia că aveau de gând să-şi părăsească imensul lor imperiu.
Măsurile pe care vrea să le aplice domnul Leroy-Beaulieu sunt în conformitate cu ideile noastre de egalitate universală. Mai clar, aceste idei se referă la fuziunea dintre elementul indigen cu cel european”. Astfel, această fuziune este prezentată ca „o stare de lucruri în cadrul căreia cele două populaţii de origini diferite ar fi supuse aceluiaşi regim economic şi social, s-ar supune aceluiaşi sistem de legi generale şi vor avea aceiaşi motivaţie în ceea ce priveşte producţia”.
Imaginea pare seducătoare, dar numai pe hârtie. Este visul egalitarist al teoreticienilor noştri din ’93 şi din momentul prezent, ceea ce l-ar face să zâmbească şi pe cel mai modest funcţionar din cadrul serviciilor civile din India. Poţi fi un extraordinar savent fără să-ţi dai seama de prăpastia ce separă gândirea şi sentimentele unui oriental de cele ale unui occidental.
Domnul Leroy-Beaulieu prevede existenţa unor obstacole ce se vor ivi în cale politicii sale de fuziune, dar este convins că vor fi înlăturate cu uşurinţă. în primul rând el vrea să ne liniştească, continuând să nu ne spună pe ce observaţii se bazează, că „populaţia de kabyli nu se deosebeşte de cea a europeenilor decât dintr-un singur punct de vedere, cel al religiei”. Cât de mult greşeşte ! Am fi mai aproape de adevăr dacă am spune că între un europeean civilizat şi un berber actual, deosebirea este la fel de mare ca cea ce există între un gal de pe vremea lui Brennus şi un parizian din zilele noastre.
După mintea domnului Leroy-Beaulieu, berberii sunt la fel ca europeeni, doar arabii sunt cei care se încăpăţânează să refuze binefacerile ce-ar rezulta din acceptarea totală a vieţii şi civilizaţiei de tip francez. Domnului Leroy-Beaulieu lucrurile i se par foarte simple: „Va trebui, explică el, să modificăm în mod radical sitemul de organizare de tip tribal, pe cel al proprietăţii colective, pe cel al familiei poligame. Dacă facem aceste trei lucruri, modificarea detaliilor se va produce de la sine, odată cu trecerea timpului”.
Aceste mici transformări, care în mod sigur i-ar bucura şi pe cei mai puri socialişti, i se par domnului Leroy-Beaulieu aşa de uşor de realizat încât nici nu se mai osteneşte să ne arate mijloacele prin care pot fi realizate. Totuşi, sunt de părere că oricine este cât de cât familiarizat cu felul de a gândi al arabilor, îşi dă seama că ai tot atâtea şanse de a le modifica felul de a fi, cât ai avea să-l faci pe un aborigen australian să devină profesor la Collège de France sau să faci o broască să zboare din copac în copac.
Din felul cum gândeşte şi vorbeşte, îţi dai seama că domnul Leroy-Beaulieu nu este un iubitor de arabi, el considerân-du-i pe aceştia mai degrabă o adunătură de sălbatici. Din punctul său de vedere, modul lor de organizare socială „urmează modelul vechi al tuturor popoarelor de păstori”. Este clar că domnul Leroy-Beaulieu crede că toţi arabi sunt păstori, iar berberii sedentari. în realitate, la amândouă popoarele găsim nomazi şi sedentari. Cei mai tradiţionalşti dintre berberi, tuaregii, sunt în totalitate nomazi. Dacă citim ce a scris Ibn Khaldun, în secolul al XIV, constatăm că această împărţire a berberilor din Algeria, în sedentari şi nomazi, nu datează de ieri, de azi. „Din cele mai vechi timpuri, scrie Ibn Khaldun, această rasă de oameni (berberii) locuieşte în Maghreb, populând câmpiile, munţii, podişurile, zonele de coastă maritimă, şesurile şi oraşele. Locuinţele lor sunt din piatră sau argilă, ori din stuf sau din împletituri de mărăcini sau stau în corturi. Aceia dintre berberi care au o oarecare putere asupra celorlaţii dintre semenii lor, preferă viaţa nomadă şi parcurg cu turmele lor păşunile pe unde-i duce scurtele lor deplasări. Niciodată nu părăsesc zona Tellului pentru a se aventura pe vastele întinderi ale pustiului. Trăiesc de pe urma creşterii oilor şi vitelor, cai fiind folosiţi doar pentru călărit străbătut vastele întideri de pământ. O parte dintre berberii nomazi se îndeletnicesc şi cu creşterea cămilelor, care este mai degrabă preocuparea arabilor. Berberii săraci, sedentari, trăiesc de pe urma a ceea ce obţin cultivând pământul, dar şi de pe urma animalelor domestice pe care le cresc prin preajma casei; în schimb, berberii din clasa avută, care este şi cea conducătoare, sunt nomazi, străbat ţara folosindu-se de cămile, ţinând mereu în mână o lace, iar singurele lor activităţi sunt înmulţirea turmelor şi jefuirea călătorilor”.
Deosebirile care, pe vremuri, unii autori le făceau între berberi şi arabi, din punct de vedere al aptitudinii lor de a crea o civilizaţie, se bazau pe observaţii foarte superficiale ce nu mai sunt, în prezent, valabile. Pentru ca lucrurile să fie clare, vă repet că, atât printre berberi, cât şi printre arabi, există şi sedentari, şi nomazi. Modul de existenţă adoptat depinde de mediul geografic unde-şi duc traiul, cele două forme de viaţă socială fiind rezultatul naturii solului, nu al rasei. Pe câmpiile nisipoase, arabii şi berberii sunt nomazi, în regiunile fertile, ei sunt sedentari. Întâlnim arabi nomazi şi arabi sedentari peste tot în Algeria, dar şi în Egipt, Siria şi în toată Arabia.
Dacă ar fi să comparăm berberii sedentari cu arabii sedentari, nu prea putem să ne dăm seama care sunt mai dezvoltaţi sub aspect intelectual. Dacă mergem până la începuturile dezvoltării lor, vom observa că balanţa înclină mai mult în favoarea arabilor ce au creat pe vremuri o civilizaţie net superioară, pe când berberii au fost mereu rudimentari.
Din punct de vedere moral, berberii par a fi foarte inferiori arabilor. Încă din cea mai timpurie Antichitate, berberii erau cunoscuţi pentru perfidia lor ieşită din comun. Armata cartagineză avea în rândurile ei foarte mulţi berberi care, prin felul lor de a fi, au contribuit din plin la consolidarea prostului renume al acesteia. Când lui Muza, cuceritorul arab al Spaniei, califul Damascului i-a cerut să-i descrie pe berberii ce locuiau pe teritoriul de astăzi al Algeriei, acesta i-a descris într-un mod despre care mulţi spun şi în prezent că este conform realităţii: „Se aseamănă foarte mult cu arabii prin felul lor de a ataca, prin modul lor de a se lupta; sunt răbdători, sobri, ospitalieri când este vorba de a avea de a face unii cu ceilaţi, dar se dovedesc, mai ales cu străinii, de o perfidie fără egal în lume: nici promisiunea, nici cuvântul dat nu sunt sfinte pentru ei, încălcându-le cu foarte mare uşurinţă”.
Reforma pe care vrea domnul Leroy-Beaulieu s-o aplice cel mai mult arabilor, uitând desigur să ne arate şi modul practic pe care-l va folosi, este interzicerea poligamiei.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.