Psihologia politică şi apărarea socială (XXXIII)

dr. Gustave Le Bon
Niciun argument nu i-a impresionat pe deputaţii ce simţeau cum îi arde privirile ameninţătoare ale fricii politice. Au votat legea impozitului pe venit, deşi ştiau perfect, aşa cum a scris Jules Roche1), ” că ceea ce li s-a prezentat ca fiind o reformă democrată, nu era în realitate decât proiectul de lege cel mai retrograd, cea mai odioasă expresie a unei forme de inchiziţie economică, cea mai periculoasă lege ce punea averea cetăţenilor la bunul plac al unei armate de funcţionari, ce nu sunt de fapt decât agenţii partidului politic aflat la putere. Cu ale cuvinte, această lege reprezintă ruinarea poporului şi declanşarea războiului civil”.
Domnul Raymond Poincare 2) a spus aproape acelaşi lucru:
„Actualul proiect de lege este un înfiorător pericol pentru finanţele noastre publice… El va provoca afectarea încasărilor şi sugrumarea contribuabilului mediu. Este un pericol pentru bugetul naţional şi pentru Republică… Sunt convins că, din cauza lui, va avea loc o răzmeriţă formidabilă în toată ţara”.
Nimic nu era mai adevărat, dar ce puteau face parlamentarii terorizaţi de ameninţarea apropiată a fantomelor, când ruinarea ţării şi răzmeriţele prezise păreau a fi foarte îndepărtate în timp. Ce ar fi gândit, în caz că era respins proiectul de lege, învăţătorii, negustorii de vin şi comitetele socialiste? Nu mai vorbesc despre sindicatele muncitoreşti, căci au spus mai mult sau mai puţin răspicat că nu sunt deloc interesate de acest impozit care, evident, va lovi şi în ele.
Sub influenţa puternică a acestor fantome, mai ales a celei a fricii, s-a guvernat, de aproape douăzeci de ani, aproape exclusiv în folosul clasei muncitoare, nefiind zi în care să nu fie scoşi din sărite cei ce se ocupă de comerţi şi de industrie prin legi nedrepte îndreptate împotriva lor, ameninţaţi fiind cu impozite şi mai nedrepte.
Frica politică este cea care a determinat Parlamentul să dea legi în folosul unei singure clase spre paguba celor care, cu adevărat, sunt forţa economică şi gloria ţării. Spoliindu-i pe unii prin folosirea religiei oficiale ca pretext, persecutându-i pe alţii pe motiv că sunt prea bogaţi, toate acestea au fost declaşate de fantoma fricii politice. Frică de Biserica oficială, frică de muncitori, frică de socialiştii revoluţionari pentru a se ajunge, până la urmă, la umilitoarea teroare provocată de conţopişti.
S-a reuşit până la urmă, prin promulgarea atâtor legi nedrepte, să se aibe parte de simpatia muncitorilor, după ce s-a cedat zilnic în faţa şefilor lor? Toată lumea ştie că, de fapt, guvernul nu a reuşit decât să provoace ura lor. Mulţimile nu sunt niciodată recunoscătoare faţă de cei de la care au obţinut ceva prin folosirea ameninţărilor.
1) Jules Antoine Roche, om politic, avocat, jurnalist, născut în data de 22 mai 1841, la Saint-Etienne (Loire), decedat în data de 8 aprilie 1923 la Paris. Multă vreme a făcut parte din grupul de politicieni favorabili lui Georges Clemenceau, înainte de a se separa de radicali.
2) Raymond Poincare, născut în data de 20 august 1860, la Bar-le-Duc, Franţa, decedat în data de 15 octombrie 1934, la Paris. A fost avocat şi om politic francez, prim-ministru al Franţei de mai multe ori şi preşedinte între 1913-1920. Era var primar cu matematicianul Henri Poincare.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.