Premierul Ilie Bolojan a spus-o apăsat: „reforma în administrația publică locală este absolut necesară, pentru că, în multe locuri, primăriile nu își pot suporta cheltuielile de personal. Aceste primării nu există pentru cetățenii din respectiva localitate, ci pentru angajații lor.”
De prea mult timp, România a ajuns captivă în propria birocrație. Comune cu mai puțin de 1.000 de locuitori își întrețin armate de funcționari, contabili, secretari și referenți, dar nu mai au bani pentru asfalt, canalizare sau școli. Bugetele locale se duc pe salarii, nu pe dezvoltare. Practic, cetățeanul plătește taxe pentru a susține un sistem care se autoserveste.
Bolojan nu vorbește despre desființarea posturilor „de pe hârtie”, ci despre reducerea celor ocupate efectiv, pentru că doar așa se taie cheltuiala reală. Este o declarație cu potențial exploziv, pentru că atinge direct un „butoi cu pulbere”: armata de funcționari locali, clienți politici, pilăraie și nepotisme.
Criticii vor spune că reforma înseamnă concedieri, tensiuni sociale și „lovituri” date comunităților. Dar realitatea e că aceste comunități sunt oricum sufocate de birocrație și rămân în urmă tocmai din cauza ei. Adevărata lovitură ar fi să lăsăm România rurală în ruină, în timp ce plătim lefuri pentru un aparat administrativ supradimensionat și, adesea, inutil.
Întrebarea nu este dacă această reformă trebuie făcută, ci cine are curajul să o ducă până la capăt. Pentru că declarațiile tari dau bine la televizor, dar în spatele lor se ascunde o bătălie grea cu primari, consilii locale și partide care trăiesc din „grăsimile” administrației.
Ilie Bolojan a început să facă „prăpăd” în discurs. România are nevoie ca acest prăpăd să continue în fapte. Altfel, rămânem cu aceleași primării-fantomă, care nu servesc oamenii, ci doar pe cei care semnează hârtii între patru pereți.
