Nu suntem singuri pe lume

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Viaţa ne e plină de pericole. Dar credinciosul adevărat este încredinţat că Dumnezeu are ştire de noi, ne acoperă cu atotputernicia Sa. Şi ce refugiu mai minunat poate exista, decât acesta: să trăieşti „sub aripile lui Dumnezeu!”.
Filozoful grec Celsus, spunea despre Hristos: „Orice învăţătură invită la sine pe cei mai buni oameni, pe cei mai înţelepţi şi mai virtuoşi, dar Iisus, cheamă la El pe cei osteniţi şi zdrobiţi… ” Biserica se mândreşte cu asta: că Hristos cheamă pe cei împovăraţi şi înfrânaţi şi nu-i lasă aşa… Din rămăşiţele pe care le-ai arunca, El face oameni noi. Domul nostru Iisus Hristos a fost ispitit, dar a biruit. Pe poarta cea strâmtă şi cu chinuri trebuie să mergem şi noi, pentru ca să biruim. Aşadar, încercările sunt aducătoare de glorie, ispitele ne fac vrednici de o răsplată şi o cunună nepieritoare. Ele trebuie privite ca un semn al dragostei lui Dumnezeu faţă de noi, lucuru arătat şi de Sf. Pavel, prin cuvintele: „Pe cine îl iubeşte Domnul, pe acela îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Evrei 12,6).
Toate ispitele care ne vin de la diavol şi de la lume trebuie să le primim cu bucurie ca unele ce ne dau prilejul să înfrângem diavolul „cel ce înşeală toată lumea” (Apoc. 12,9). Virtuţile creştine (smerenia, răbdarea, iertarea, iubirea ş.a.m.d) se desăvârşesc în cuptorul ispitelor. Valoarea credinţei se vede atunci când luptăm cu furtunile vieţii, după cum un cârmaci se vede că este bun, nu când marea e liniştită, ci când vasul e bătut de valuri. Dar, Dumnezeu nu ne lasă singuri „în valuri”, dacă ne încredem în puterea Lui, ci ne întăreşte cu harul Său, în aşa fel încât să putem înfrunta şi singuri greutăţile existenţei şi să nu cădem în păcat. Bine spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Harul ne face tari şi capabili de împotrivire la tot ce e rău. El ne face nebiruiţi, numai dacă vrem”.
Când cu credinţă puternică te adresezi, prin rugăciune, lui Dumnezeu, El poate să-ţi închidă orice rană şi să-ţi uşureze orice povară. Îmi amintesc de o enoriaşă care urma să fie operată de cancer. M-a chemat şi am făcut împtre-ună câteva rugăciuni. Am cerut ajutorul lui Dumnezeu şi i-am recomandat să se roage în continuare. S-a rugat, noaptea, cu lacrimi şi şi-a recunoscut cu regret păcatele, în faţa Lui. Acea rugăciune stăruitoare a ei, a avut mare efect, căci mi-a mărturisit: „în timp ce mă rugam, am simţit că Mântuitorul era cu adevărat lângă mine, ascultând mărturisirea mea, iertându-mi necredinţa şi întărindu-mi credinţa. Simţeam cum mă ţinea de mână şi un sentiment de linişte a coborât peste mine. Parcă îmi spunea: „De ce ţi-e frică? Tu eşti copilul lui Dumnezeu. El te iubeşte. El a dat pe unicul Său Fiu pentru tine. Şi soţul tău şi copii tăi sunt ai Lui. Nu contează dacă trăiţi o viaţă lungă pe pământ sau sunteţi chemaţi să vă uniţi cu Tatăl vostru Cel ceresc, fiindcă fiecare dintre voi este iubit şi El va avea grijă de voi”. Lacrimile mele au încetat – spunea ea – şi apoi mam culcat liniştită şi bucuroasă”. Iar operaţia a reuşit!
Aşa că, nu trebuie să ne întristăm când suntem „loviţi” de o suferinţă sau un necaz, ci să ne bucurăm. Pentru că furtunile fac ca rădăcinile copacilor să se întărească tot mai mult. Încercările fac ca sufletele noastre să se întărească treptat în credinţă, nădejde şi dragoste. Important este să nu ne încre-dem cu îngâmfare în puterile noastre, ci să ne bizuim pe ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Lui trebuie să ne închinăm şi pe El să-L chemăm! „Privegheaţi şi vă rugaţă, zice El, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osărdi-tor, dar trupul este, neputincios” (Matei 16,41). Mulţi fac greşeală pentru că cer de la Dumnezeu mai întâi lucruri pământeşti şi abia la urmă cer iertarea păcatelor, care ne asigură fericirea şi mântuirea sufletului. De aceea, Dumnezeu ne porunceşte să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor, adică Biserica, rugăciunea, postul, împăcarea cu toţi, smerenia şi, apoi, să cerem pământeşti, adică: sănătate, reuşită în viaţă, căsnicie, copii, ajutor în toate, pe care ni le promite să ni le dea gratuit, chiar dacă nu le cerem.
Flacăra credinţei ne luminează drumul vieţii şi ne fereşte de primejdii. De aceea, în clipele de îndoială sau în clipele grele ale vieţii, să nu ne pierdem încrederea, ci să ne rugăm zicând: „Doamne, sporeşte-ne credinţa” (Luca 17,5). Să fim convinşi că nu suntem singuri pe lumea aceasta, nu suntem ca nişte frunze purtate de vânt. Ci, odată altoiţi pe tulpina lui Hristos, primim seva biruitoare, ne împărtăşim de tăria Celui care a învins puterile întunericului şi s-a ridicat din suferinţă, strălucitor ca un soare luminos.
Ştiind aceasta, să ne ridicăm şi noi! Să credem că iubirea lui Dumnezeu întrupat, poate preface lacrimile în mărgăritare cereşti şi iadul suferinţei în paradis veşnic. Este un adevăr exprimat într-un colind: „Doamne, Tu pe-ai Tăi nu-i laşi / Nimiciţi de cei vrăjmaşi. / Uneori îi înstrăinezi, / Dar oriunde Tu-i veghezi. / Vremea greului trecând, / Tu-i vei izbăvi curând. / Sus în sfântul Tău locaş, / Unde nu-i nici un vrăjmaş.”